Cândva, o cãsuţã curatã,
Acum, e un lacãt la poartã;
Ce timpuri frumoase au fost!...
De atunci este trist şi anost;
În grãdina care era altãdatã
Îngrijitã ca o ie de fatã,
Acum câţiva trandafiri înfloresc
Printre ierburi ce-i nãpãdesc;
Aleea care era mereu mãturatã
E plinã de frunzã uscatã;
Într-un colţ lângã cuine,
Pãrãsitã-i o cuşcã de câine,
Doar lanţu-a rãmas boadyguard
Agãţat cu un capãt de gard;
Ferestrele erau lunã, curate,
Sunt pline de praf şi muşte, pãtate;
Cãminul e rece de când fãrã foc a rãmas
Iar restu-i tãcere, nici urmã de glas;
Candela veche e stinsã între icoane:
Într-o ramã sunt mama şi tata. Of Doamne!
Pe un perete din casã, tãcut,
Stã un ornic din vremi ce-au trecut,
Peste care patina timpului pregnantã rãmase;
E oprit chiar la orele şase…
S-a întâmplat cândva… într-o toamna…
O mamã, un tatã …acum înţelegem ce-nseamnã!
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Multumesc pentru comentariul in versuri, asta spune mult despre felul cum fiecare putam amintirile in suflet ca pe niste icoane.
Stiu ca te-a emotiont poezia mea, dar cred ca e un sentiment nobil si firesc sa ne fie dor de parinti chiar daca nu mai sunt aici demult, dar si de casa in care am deschis ochii spre lumina zilei.