Uşa ta era deschisã,
Eu treceam pe lângã poartã,
Inima începea sã batã
Ca un ceas la orã fixã.
Tu erai opritã-n prag,
Te zãream printre zãbrele
Şi priveai în sus la stele,
Eu treceam ca un pribeag.
Poate-n pragul casei tale
M-aşteptai sã trec pe drum,
Nu ştiu însã nici acum
De-ai fi vrut sã-mi ieşi în cale.
N-am avut însã tãria
Sã te strig, sã-ţi dau un semn,
Sã deschid poar de lemn
Şi-am trecut ca vijelia.
Zãvozii lãtrau la poartã,
Vecinii ieşeau la geam,
Eu cu pas grãbit mergeam,
Alarmasem lumea toatã.
Trec de-atunci searã de searã
Pe la poarta ta, pribeag,
Nu te-am mai zãrit în prag;
Aşa am pierdut o varã.
De-atunci nu te-am mai vãzut,
Dar în vise nu-mi dai pace,
Sufãr mult dar n-am ce face
Doar speranţa n-am pierdut!
|
