De-atâta nerãbdare, cu greu orele curg
Şi-atât de mare zbucium într-un galop de murg!
Gonind pe drumuri rele cu multe vitregii,
Spre revederea dulce din orele târzii,
Strunind cu dibãcie tot în galop venind,
El, tânãrul energic, cu pintenul lovind,
Se-avântã peste dealuri, se-avântã peste munţi,
Riscând trecând cãlare pe şubredele punţi,
Zburând peste izvoare, zburând şi peste stânci,
Gãsind cu greu poteca prin vãile adânci.
Distanţa e prea mare şi timpul e-n amurg
Şi spumele se-adunã pe bietul cal, pe murg;
E multã nerãbdare, timpul nu stã în loc,
Se roagã cu credinţã sã-i fie cu noroc;
În munţi îl prinde noaptea, se-apropie furtuna,
E beznã, e potop, ca iadul, e totuna.
Dar tânãrul bãrbat, gonind tot în galop,
Nu-l sperie furtunã, nu-l sperie potop;
În satul dintre ape, acolo-într-o vâlcea,
O fragedã copilã, de zile nu dormea;
De multã aşteptare cu greu orele curg,
Ascultã-n depãrtare s-audã pas de murg.
Cum de atâta vreme nu aflã niciun semn,
De dor, stã nemişcatã pe scaunul de lemn.
Ascultã-n depãrtare la geam cu o ureche,
Sfârşitã e acum de-un dor fãrã pereche.
Cum noaptea este lungã şi dorul nesfârşit,
Copila obositã de dor, a adormit.
Furtuna bate-n geam, ea cade în visare
Şi-n visu-i îl zãreşte, voinic, frumos, cãlare;
Cãsuţa dintre ape se-aratã-n zorii zilei,
Iar soarele rãsare pe creştetul copilei;
În vis, se adânceşte iubirea ei curatã,
Se simte strânsã-n braţe, se simte apãratã;
Surâde-n somn copila, iar inima-i tresãltã,
Se simte mângâiatã se simte sãrutatã;
Din somnul ei adânc, din dulcea ei visare,
Deschide-ncet o geanã şi pulsu-i creşte tare:
Zãreşte de aievea spre marea ei mirare,
Cãci visul nu e vis, nu e doar vis de fatã…
El chiar o tine-n braţe şi chiar e sãrutatã!
|