Tot din zestrea moşului era şi Fruntea Dealului Încã nu mergeam la şcoalã, eram tare amãrâtã şi nu ştiu de ce m-au ţinut acolo, în iarna aceea - când cele patru vaci au înţãrcat. Trebuia sã luãm lapte de la fratele moşului â€" unceşu Calistru, care nu avea copii, dar avea o slugã, Ion, doldora de poveşti. Era venit de peste munte. Poveştile lui parcã nu erau de prin cãrţi, dar erau tare frumoase. Cam toate aveau întâmplãri teribile din care eroii n-ar fi putut ieşi, dacã nu i-ar fi înzestrat Dumnezeu cu gândire justã, curaj, prezenţã de spirit şi dragostea pentru adevãr. Îmi era tare dragã fata aceea, Ileana, dintr-o poveste în care, un tânãr crai a vrut sã verifice priceperea şi isteţimea fetei pe care o vãzuse, într-o zi, ducând apã de la izvor şi pe care n-o mai putea scoate din gând. Ileana era ca o zânã. Locuia la munte, alãturi de tatãl ei şi cânta atât de frumos, de rupea inima cui o asculta. Se spune cã mama fetei, Ciobãniţa, ar fi fost tare nãzdrãvanã şi s-ar fi luat la trântã cu un urs care a venit la stânã, în vreme ce omul ei era plecat dupã lemne de foc.
Ursul acela a fost mare cât o namilã şi Ciobãniţa nu l-a putut birui. Aşa a rãmas Ileana orfanã. Dorul de mamã o nãpãdea mereu şi Ileana cânta numai cântece de jale, de stârnea mila celor care o ascultau. Craiul cel tânãr avea planul lui. I-a dat fetei un ulcior gãurit, rugând-o sã-l cârpeascã. Sã cârpeşti aşa ceva, era un lucru ce nu s-a mai auzit! Fata i-a zis craiului cã, prin pãrţile locului, orice petec se coase pe dos. Şi l-a rugat pe crai sã întoarcã ulciorul pe dos. Povestea asta ştiu sigur cã e mult mai lungã, dar trebuie sã ne întoarcem la povestea începutã.
Lipsa noastrã de lapte se-ntâmpla într-o iarnã crâncenã, în care nãmeţii au ajuns pânã la streaşina casei. Atunci l-am vãzut pe moşu, fãcând o altã nãzdrãvãnie. Porţile de la şurã şi de la grajd se deschideau în afarã. Erau acoperite de nãmeţi. El a deschis uşurel fereastra de la casã, iar cu un blid de lemn lua omãt alb şi pufos, îl punea în vase pe plitã şi îl topea. Aşa a fãcut rost de apã â€" pentru noi şi pentru animale, sãpând un tunel pânã la poarta de la şurã, apoi pânã la uşa grajdului. Dupã vreo douã zile, omãtul din jurul casei s-a împuţinat, porţile au fost eliberate, iar un ger nãpraznic a fãcut din nãmeţi un pod alb, scânteietor, care mã îndemna sã-l încerc. Mi-am pus o sticlã în trãistuţã, l-am luat pe Moroş cu mine şi, uşurel, am început sã urc dealul. Mã gândeam cã aşa se plimbã şi domnii pe trotuar â€" expresie pe care a rostit-o tata, în nu ştiu ce împrejurare. Cam la jumãtate calea dintre casa noastrã şi cea spre care mã îndreptam, strãjuia un pâlc de fagi. Cãpãtasem ceva siguranţã în pas, câinele alergã spre mine â€" probabil dorea sã mã joc cu el, am fãcut o rotire pe dupã un fag, apoi încã una şi … zdup într-un nãmete rezemat de trunchiul fagului. Cât eram de amãrâtã, nãmetelui nu i-a fost milã şi m-a înşfãcat pânã la umeri. Moroş se uita la mine, cu capul aplecat niţel într-o parte, rotindu-şi coada, slobozind din când în când un mârâit care, probabil, ar fi vrut sã fie întrebarea:
- Tu, prostuţo, nu şti cã sub copaci omãtul nu îngheaţã tun, cât ar fi gerul de straşnic?
- Moroş, Moroş … De unde sã ştiu? Eu nu-s bãtrânã ca tine. Abia acum descopãr lumea. Pe când tu … Şi cu ursul te-ai luat la trântã. Mi-a spus mie moşu ce isprãvi ai fãcut…
Înţelept cum era, moşu a socotit cam câtã vreme îmi trebuia sã urc şi sã cobor dealul şi a bãnuit cã ceva nu-i în regulã. A venit dupã noi şi, când m-a vãzut înzãpezitã, a îngãimat:
- Am uitat sã-ţi spun, sã ocoleşti pâlcul de fagi.
- Vezi, moşule, cum era s-o buctez? Mã gãseai sloi, de nu te gândeai la mine. Şi eu m-am rugat asearã, aşa cum m-ai învãţat: fereşte-mã, Doamne, de ruşine, de foc, de apã, de nãpastã, de omul cu zilele-a mânã şi de toate relele.
N-am întâlnit, prin cãrţi, rugãciunea asta. Dar aşa ne-au învãţat bunicii. Se pare cã, pe atunci, ruşinea era ceva mai rãu decât focul, şi decât apa, şi decât celelalte rele. Iar “omul cu zilele-a mânã†era cel care şi-a pierdut mintea. Nebunul, care nu are lege şi oricând îţi poate da în cap, cu ce-i vine la îndemânã. Fãrã sã fie judecat.
