(Din volumul Duioşie peste umãr, Editura grinta Cluj-Napoca, 2013 de Veronica Oşorhein)
VIS NÄ‚ZDRÄ‚VAN
Eram la o casã din câmp. Camera de locuit era cu horn, cu vatrã şi cuptor. Fratele ce-mi urma, pe la 5-6 ani, obişnuia sã se joace pe vatrã şi avea el o plãcere nestãpânitã â€" sã împingã cu piciorul suportul de fier dinspre vatrã, pe care se sprijinea hornul. Obiceiul acesta şi l-a format-o încã de când era mai micuţ. Îşi bãga piciorul pe gura cãmãşii, o cãmaşã lunguţã - sã-i acopere ţurţurelul, şi cu o strãda-nie aparte, îşi rupea cãmaşa în faţã, eliberându-şi burta. Apucãtura copilului de atunci, ar putea fi o dorinţã de libertate deplinã. Pentru apucãtura asta, tata îl pedepsea.
Pe marginea locului, era pãşunea. De acolo, culegeam frãguţe. Aveau o aromã deosebitã. Fãceam din ele o pastã, pe care o amestecam cu smântânã. Era reţeta noastrã de îngheţatã. De gheaţã, nici pomenealã. Dar nouã ne plãcea jocul. Când se terminau frãguţele, schimbam reţeta. Fãceam pasta din zmeurã. Spre toamnã, pasta era din mure.
În zmeuriş trãiau şerpi. Ca sã nu ne muşte, tata ne-a învãţat sã ne apãrãm. Cu o loviturã peste mijloc, şarpele se face colac. Era un lucru destul de urât.
Ne trecuse pe la urechi zvonul cã veninul de viperã ar fi de leac. Aflasem cã viperelor le place la soare. Şi mai auzisem cã dacã ne muşcã o viperã, putem muri.
În mintea noastrã a încolţit ideea sã prindem un pui de viperã, de pe râpa de la marginea locului şi sã-i dãm lapte dulce, pânã creşte, ca în poveste, cât o coadã de mãturã de lung şi cât o mânã de gros. Iar apoi, gata! Cumpãrãm toate bunãtãţile de la domnul Virgil, sã ne sãturãm şi noi de biscuiţi şi de bomboane. Ne-am mai pus în gând sã cumpãrãm şi viguri de pânzã albã şi moale, ţesutã de fabricã, sã aibã mama sã ne facã haine, cât trãieşte. Sã n-o mai vedem patrulând, noaptea, între legãnuţ şi caierul din care torcea, tãrãgãnând doine tulburãtoare ori cântece de leagãn. Hotãrârea am luat-o împreunã cu Ştefãnucã. Ceilalţi fraţi nu înţe¬legeau ce am pus noi la cale şi ne urmãreau cu priviri iscoditoare.
În râpa de la marginea locului, ne-am fixat câteva lespezi mari, pe care, din când în când, le cercetam. Purtam o dozã de îndoialã. Tãlãngile rãsunau peste pãduri, iar acestea trimiteau înapoi ecouri prelungi. Erau sunete care ar fi putut speria vietãţile cãrora le-am pus gând rãu. Şi vine, în sfârşit, ziua când apare minunea! Ştefãnucã a descoperit puiul şi mi-a fãcut semn cu mâna, apãsându-şi degetul arãtãtor pe gurã. M-am apropiat încetişor. Parcã îmi era teamã sã calc apãsat, sã nu foşneascã firele de iarbã. Doamne, dar vrednici ne-a mai fãcut mama! Aşa gândeam, apropiindu-mã de pui.
- Ä‚sta-i, mãi Ştefãnucã! Uite, are şi litera “V†pe cap!
- Psssst, guralivo, cã-l sperii şi fuge.
- Da-i cam micuţ… Cum sã ajungã ãsta cât coada mãturii?
- O sã-i dãm bine de mâncare.
Ştefãnucã a luat un bãţ, şi-a luat clopul în mânã, s-a apropiat de lespede, a îngenuncheat uşor şi a-nceput sã-l netezeascã cu bãţul, îndemnându-l:
- Haide, mãi puiule, bagã-te în clop, cã te duc la trai bun. Numai lapte dulce-ţi dau. Cât vrei tu. Sã creşti mare, ca în poveşti. Hai !
Cu o mişcare rapidã, Ştefãnucã l-a rostogolit peste borul clopului, în fundul cãruia puiul şi-a gãsit culcuş. Eram de-a dreptul fericiţi. De-acuma, puteam visa orice. Pe cãrarea ce ducea spre casã, puiul a fãcut ochi şi a încercat sã iasã din clop. Încercare zãdãr¬nicitã de bãţul lui Ştefãnucã şi de îndemnul acestuia:
- Stai, mãi puiule, liniştit, cã ţ-am spus cã te duc la trai bun! Ai sã vezi tu.
În grabã, am fãcut douã planuri: unde-l culcãm şi unde-l hrãnim. Cã de ne prinde mama, apoi, tata ni-i nãnaş! Aveam prin şurã câteva badoace â€" nişte cutii de conservã goale, în care puneam mâţelor lapte dulce. Într-o cutie am pus lapte şi am vârât puiul acolo. Capac â€" am pus o lespede potrivitã. La început, am pitit cutia într-un colţ din şurã. Ni s-a pãrut cã e prea la îndemânã. L-am mutat în şoprul oilor. Acolo era prea departe de noi. Dupã ce s-a înserat, am dus cutia pe vatrã, sã-i fie cãlduţ puiului şi sã nu-i fie urât. Era şi el, amãrâtul, un pui strãinaş, fãrã mamã.
Trebuia sã cinãm. În vreme ce ne aşezam în jurul mesei, în câteva cuvinte, am încercat sã-i explicãm mamei despre norocul ce ne paşte. Pe mama o apucase frica.
- Mãi copile, sã te fereascã Dumnezeu, cã de iese vipera şi-mi muşcã vreun copil mai mic, te omor!
Nu-şi terminã mama vorba şi aruncãm o privire înspre vatrã. Puiul era pe lespede! Se rãsfãţa la cãldura din gura hornului. Din trei paşi, Ştefãnucã a fost la vatrã. A apucat cutia, cu lespede cu tot, a deschis uşa şi le-a izbit cu putere în şurã. Înfioratã, îmi zic: ãsta-i curaj â€" puterea de a-ţi depãşi frica, nu definiţia din cãrţi.
Puiul de viperã şi-a recãpãtat libertatea. Iar visul nostru s-a topit ca un fulg de nea, cãzut pe un nãsuc de copil.
