A luat vântul sãmânţa bradului şi-a pus-o-n stâncã,
Neştiind cã e flãmândã pasãrea şi o mãnâncã.
Altãdatã, a suflat-o mai în jos, în loc umbrit,
Dar, fãrã raza de soare, sãmânţa n-a încolţit.
Tot umblând haihui prin lume şi la deal, ba şi la vale,
A scãpat vântu-o sãmânţã în loc luminos â€" pe-o vale.
Avea apã, avea soare, avea cântec dat de cetini
Şi a încolţit sãmânţa într-o zi de marţi sau miercuri;
Importanţã nu mai are ziua-n care-a rãsãrit;
Lângã ea, dupã cinci zile, o brânduşã s-a ivit.
- Heei!, dar ce te-nalţi aşa, plin de falã şi bãţos?
- Pentru cã mi-e dat, pe lume, sã cresc mare şi umbros,
Iar apoi, cãtre Crãciun, doi strãjeri mã vor tãia,
Mã vor duce spre oraş, sã fiu şi eu cineva -
Brad împodobit în casã sub priviri strãluminate,
Rânduite-n jur la masã, de mireasma mea-mbãtate.
Douã zile de rãsfãţ, iar apoi, dezamãgirea -
Eram nebãgat în seamã şi trecut la greu dezmãţ:
Se-nfruptau, pe întrecute, din podoaba-mi lucitoare,
Ne-ntrebându-mã vreunul dac-o ramurã mã doare
Ori dacã îmi pare rãu dupã izul de rãşinã
Pe care-l lãsai, mai ieri, în pãdurea mea bãtrânã.
Am ales, n-am cui mã plânge, calea ce-am crezut-o bunã,
Dar în casa cea domneascã, mi-a fost bine doar o lunã,
Iar apoi, fãrã de milã, la gunoi m-au aruncat
De unde, un moş cãrunt mã fãcuse un arac.
Învãţai, pânã la urmã, cã e boalã grea trufia
Şi m-am lecuit de tot, sprijinind pe umeri via.
|
