Ne-au botezat lãcrãmioare. Unii ne zic mãrgãritare.
Pe seama noastrã, au fost create mai multe legende.
Zice-se cã am fi lacrimile unui fiu de rege. Vãrsate dupã sora lui. Care s-a îmbolnãvit şi s-a prãpãdit, în vremea copilãriei.
O altã legendã spune cã am fi venit pe lume, la începutul vremuri¬lor creştine, pe Golgota suferinţelor lui Iisus.
Din fiecare lacrimã a Mariei, cãzutã pe pãmân¬t, am rãsãrit noi. Albe şi pure, pre¬cum sufletul Mariei şi al Mântuitorului.
Poate de aceea înflorim în apropierea sãrbãtorilor de Paşti.
O altã legendã creştinã spune cã, înainte de a ucide balaurul, bra¬ţul Sfântului Gheorghe a început sã sângereze. Iar puterile i-au slã¬bit.
Când lupta pãrea pierdutã, din stropii de sânge care ajungeau pe pã¬mânt, au prins a se ivi nişte tulpini cu flori mici şi albe, rãspândind o mireasmã puternicã.
Mirosul florilor a întãrit forţele sfântului. Şi sfântul a învins fiara.
De aceea, oamenii ne-au botezat şi Iarba Sfântului Gheorghe. Motive aveau. Noi suntem otrãvitoare. Dar avem şi puteri miraculoase.
Farmacistul Ion Bobaru ne-a luat cu binişorul şi ne-a smuls câteva secrete. Jucându-se cu noi şi spunându-ne poveşti, ca sã ne aliniem în borcanele lui.
L-am ascultat. Dar dupã ce ne-a scãldat în alcool, în oţet ori în apã distilatã, am fi vrut şi noi sã dormim. Aşa cum dorm copiii, dupã ce-i scaldã mamele.
Dar cum sã dormi? Farmacistul ne-a luat la rând şi ne-a scuturat de ne-au apucat durerile de cap.
Degeaba l-am rugat sã ne ia cu binişorul. El nu şi nu!
A fãcut din noi tincturi, oţet de lãcrãmioare şi apã de faţã cãutatã de femeile cu obraz subţire.
Cei care ne cunosc spun cã am fi purtãtoare de noroc. La fel ca bobiţele de vâsc, care ar putea fi surorile noastre vitrege.
Probabil, de aceea, de Anul Nou, crenguţe de vâsc, cu bobiţe de mãrgãritar gãlbui, împodobesc icoanele.
Oricum, se spune cã, fãrã noi, lumea nu ar fi atâta de frumoasã. Şi cã locurile umbroase, unde ne place nouã sã trãim, ar fi întunecate rãu, fãrã albul nostru imaculat.
Nicio grãdinã nu-i grãdinã, dacã nu suntem şi noi acolo. Nici grãdina Raiului.
Mai mult ne place sub tufele de liliac. Fie alb, fie lila, fie mov.
Vasile Alecsandri şi-a imaginat la început Raiul fãrã noi, un Dulce-adãpost de pace, grãdinã-ncântãtoare...
Avea orice minune, dar îi lipsea o floare...
Dar cum sã fie Raiul lipsit de lãcrãmioare?
De bunã seamã, nici poetului nu i-au fost strãine legendele noastre.
Şi, în mintea poetului, noi, lãcrãmioarele, nu ne puteam zãmisli decât tot din lacrimile unui copil, plecat prea repede din viaţã, care şi-a plâns jalea neîmpãcatã a despãrţirii de mama lui cea iubitoare.
Aşa se face cã, în vreme ce plângea copilul, s-a întâmplat minunea. Iar
â€ţ... lacrimile-i calde se schimbã-n lãcrimioare;
De-atunci, nu mai e lipsã, în rai, de nicio floare!â€
Nu ştiu de ce, dar, în mintea mea, s-a mai cuibãrit un gând.
Noi, lãcrãmioarele, am putea fi şi Clopoţeii Cerului. Picaţi pe pãmânt, când Cerul scutura de zor Pluguşorul. În noaptea aceea în care s-a nãscut Mântuitorul.
De-acolo, din Cer, e cale lungã. Socotitã, de bunã seamã, de cine trebuie. O cale lungã, ca sã ajungem pe pãmânt, sã prindem rãdãcinã, sã creştem şi sã înflorim, la vreme potrivitã.
Sã bucurãm privirile, stând cuminţi în buchetele mireselor.
Şi sã întâmpinãm sãrbãtorile creştine cu clinchet imaginar de floare înclinatã sub adierea vântului cel cãlãtor.
Noi suntem lãcrãmioare micuţe. Cât lacrima cea de toate zilele. Norocul nostru este cã suntem mai multe laolaltã. Înşirate pe tulpina firavã, sã nu murim de însingurare.
Dar lacrima copilului care-şi pierde mama cu siguranţã e mai mare.
Iar despre lacrima mamei care-şi pierde copilul, ce sã-ţi spun, cititorule?
Lacrima asta nu este cât un Clopoţel de Cer. Nici cât un clopoţel agãţat la grumazul unui miel nevinovat. Lacrima asta este cât un clopot de catedralã. Ori cât cupola unei catedrale.
În care, în acompaniament de clopoţei, Paula Seling şi Carla Maffioletti cântã Ave Maria.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Am revãzut finalul. Da, domnule Romulus, aveţi dreptate. E publicatã cartea, dar, dacã va fi reeditatã, las artistele în locurile rezervate marilor concerte. Mulţumiri.
Sunt de acord cu muzica şi-mi place însã proza având o linie poeticã deosebitã,prin construcţie,ultima frazã te scoate din trãirea frumos conturatã şi te transformã automat într-o altã stare de altã facturã,risipindu-se efectul acumulat.Aşa am simţit eu . Este ca un vis frumos în care cineva te trage brusc şi insistent de mânecã.
3.
Mulţumiri pentru comentariu. Da, am hotãrât.Muzica şi poezia sunt NEAMURI. Am scris povestirea şi cu gând de îndemn pentru acei copii cãrora li se oferã muzicã comercialã. Dacã numele solistelor amintite le stârneşte curiozitatea şi vor asculta, va fi pentru ei un câştig.Aşa cred eu, fãrã a impune cuiva un anumit gen de muzicã. Eu ascult cu aceeaşi plãcere, spre exemplu, o melodie gãsitã pe internet A STRÄ‚INULUI. Este cântatã la caval de rapsodul Larion Marica. Existã atâta muz
Un tip de prozã plãcut,care puncteazã istoria Mãrgãritarului într-un moment prielnic pentru memorare.Îmi place metoda descrierii evenimentelor prin personificarea minunatelor flori şi aşezarea lor în ordinea interesului istoric şi material.Aş fi vrut sã-ţi sugerez a relua idea ultimei fraze ,lãsând atmosfera poeticã a prozei nealteratã prin eliminarea celor douã cântãreţe,reconstruind în acelaşi ton finalul.Tu hotãrãşti!
