Douã clipe se priveau uimite
Cum alunecau nevãzute
Pe aşternutul de olandã.
Douã jumãtãţi de priviri
Înotau în mirajul
Fiinţei nãscute în zori.
Douã mâini îşi împrumutau degetele
Într-o strângere tacitã.
Douã suflete ţopãiau pe şotronul
Desenat cu invizibilã cretã...
Cãdeau, se juleau, chicoteau,
Pânã când seara le împingea
Spre ţãrmul nopţii,
De unde descopereau,
În cãdere,
Nepotrivirea.
