Fredona rãtãcirea când l-am gãsit în port,
naufragiat, la sfârşit de octombrie,
retras sub borurile prea largi, pãtate de vreme,
apãsat de dorul de-ai lui, de vatra strãmoşeascã,
de ce-i mai rãmãsese din bruma anilor.
Soarele scãpãta peste deal,
diluat în aşternutul serii;
cerul, şi el neînţeles, fumega-n copite de cai...
Un sunet de toacã, despletit din liniştea mãrii
îi seca lacrimile tânguite-n privirea
adâncã, rãscolitoare,
ce nu-şi gãsea alinarea.
Lumina candelei îl smulgea beznei
torcând gânduri rebele pe faldurile frunţii.
- Mã simt strãin în ţara-mi! rostea necontenit
frângându-şi palmele de tâmple...
Cromozomii lui, contemporani cu cei ai pelasgilor,
refuzau a se dispersa obedienţi în retina vremii,
încifraţi ca-ntr-o carte de tarot,
încolonaţi în marşul dictat...
- Norii plâng când cerul îşi pierde sfinţii,
când nu mai sunt plasturi
pentru ipocrizie ori slavã deşartã,
dar mereu, cu încãpãţânare,
vor vâna curcubeul!
îi tot şopteam pribeagului, în noapte...
- Sunt doar strãin...de lume şi de tot,
dar demn, n-am sã-mi plec fruntea
nicicând în faţa lor!
