De Ovidenie, era forfotã mare pe tãpşane,
Când anotimpurile se-ntrunirã la zenit
Cu bãnuialã de blestem mustit,
Înfãşurând febrile fularele gripate...
Cu ochii-nlãcrimaţi, nu regãseau prin buzunare
Cochilii de sãrbãtori nepomenite
Ori sãrindare neglijate.
Puserã pentru azi, crenguţe de mãr
În cãldãri cu apã de izvor,
Sã le fie de leac.
Aprinserã candele pentru rãposaţi,
Fãcurã cuvenitele parastase
Şi unserã cu ai, dup-obicei strãbun,
Cercevelele ferestrelor, cuptorul...
Cu toate-acestea...un junghi le stãruia în coaste
Şi-o tuse seacã ciocnea guralive impresii
Despre ursita lor funestã. De ce ar fi pierit?
Amurgul decupa cu foarfeci flori de minã,
Când gândul, vârcolac de-argint,
Fugi terifiat, cabrat în alambicul serii.
Se lipirã cu tâmplele zvâcninde
De trupul Geei, aşteptând....
Mandibula clipei toaca mãrunt
Scenarii ce rodeau cu ropot de cascadã...
Iar cerurile, deschise-ntr-un târziu al lor,
Le anunţã
Belşug şi-un an mai roditor!
Mihaela Oancea
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Frumos poem, plin de metafore bine ticluite in care incap obiceiuri stramosesti cu ceva superstitii, ceva vraji, adica spiritul poporului roman.
