Sub privirile Providenţei
se decupau zorile
din coapsa porţilor de abanos,
când zidurile fortãreţei sale
simţirã sculptat în claviculã
gustul trãdãrii.
Un armãsar îşi aduna
potcoavele norocoase
şi se-ndepãrta
scãpãrând din copite de foc.
Când se schimbase lumea într-atât?
se întreba el, martor al nedreptãţii,
al aproapelui ce devenea strãin...
Depãrtarea îi vindeca rãnile,
Iar timpul alegea grâul din neghinã.
Învãţã apoi sã reinventeze Grãdina
Gravând înţelepciune
Pe aripile nou sãdite-n cuget.
Mihaela Oancea
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Mulţumesc pentru rândurile lãsate. Ar trebui inventatã Grãdina, însã la modul înţelept.
