Între cer şi pãmânt
timpul îşi cautã haotic
bulbii nemuririi.
Cuiburile împletite ale berzelor
au ars tãcut
în vãlvãtaia asfinţitului.
Mesteceni cu trunchiurile
rãsturnate-n frunzişul de opal
se uitã prin lume
ca-n sitã,
cu ochii împãienjeniţi de absurd.
Într-un târziu,
din picãturi de noapte
se decupeazã lumina;
atinge cu degete subţiri
dealurile, clape de clavir,
ce-şi pasc timpul, ciclic, pe pãmânt.
Pãsãri albe â€" oamenii -
ţâşnesc electric spre cer
cu ţipãt â€" jumãtate târziu, jumãtate vis.
Disoluţia nu-i decât purã devenire
şi atunci...
de ce-i atata tristeţe-ntr-un sfârşit?
În primul rând, descri imagini superbe, cum ar fi cuibul berzelor ce ard tãcut, sau oamenii ca pãsãri albe; în al doilea rând, subliniezi dualitatea lumii, a universului, a însãşi finţei umane şi sfârseşti prin înţelegerea spiritului uman - ţâşnirea electricã, ca fiind un proces de devenire între absurd şi concret, într-un mod cât se poate de filozofic. Nu pot spune decât ...superb! ...bravo!
7.
Eu una sunt sigurã cã e aşa, altfel totul ar fi de neînţeles. Ideea e cã din miezul oricãrui sfârşit irupe un revigorant început, din inima absurdului se naşte sensul, lumina, iar dacã orice asfinţit reprezintã o pierdere, zorii aduc cu sine promisiunea vieţii. De aici şi interogaţia retoricã...de ce, majoritar, sfârşitul e marcat de tristeţe. Mulţumesc pentru trecere şi pentru gânduri, domnule Constantinescu!
Nu e universala tristetea la sfarsit. Intiatii mor fericiti pentru ca pretind ca stiu ce e dincolo. Si vreau sa cred ca e asa. Am citit cu placere si interes.
