Tãcerea ambiguã se lasa peste satul amurgit precum o viţã-de-vie îngãlbenitã în braţele soarelui.Razele luminoase coborau peste lacul de lângã pãdurea ce privea în zare cum cerul se întunecã.
Cupola bisericii lumina cã o vraja sfânta , transfigurând apusul în geamurile sparte ale bordeielor prãfuite.În ochii mei razele apuneau şi se stingeau de dorul unei lacrimi ce conteni sã-mi strãbatã obrazul roşiatic , ca un câmp de luptã , cu şanţuri adânci şi cu rãzboinici cãrunţi.Picioarele-mi goale se zvârcoleau în iarbã pictatã de rouã pe care se aşezau mãrgãritare argintii, culorileapusului.
Doar noaptea putea sã mã despartã de nemurire iar eu încã stãteam acolo nemişcat ca o stana de piatrã ce strãjuia toatã rãsuflarea unei seri de varã.Dragostea mea se stingea ca o flacãrã ce pâlpâia în întunericul de afarã.Flacãra mea cu pãrul cãrunt, cu ochii ca douã lalele pe un câmp de trandafiri, obrajii ei roşii cã para focului şi buzele ei ca velele unei bãrci pierdute în boltã cerului.
Timpul trecea aidoma unei clepsidre fantasmagorice ce bântuia sufletele sculate din morţi de memoria unui gând singuratic.Stelele se iţeau pe cerul înţesat de diagrame semicirculare ce-mi pictau în inima zodii frânte.Pe cer luna se plimbã cãlare pe un cal de cleştar cu pãrul bãlai , întinerit de vântul ce-i bãtea în faţã.
El îmi îmbrãţişa faţã cea urâtã , cea crãpatã de anii mei , de viscolul ce-mi intrã prin obloanele deschise, de mugurii ce-mi plesneau de fiecare datã obrajii şi de valurile ce-mi presareau sare în suflet.
Visam cu ochii deschişi la sicriul meu din sticlã în care aveam sã-mi trãiesc veacul de apoi ferit de pericolele lumii de astãzi.
Vântul îmi scuturã pãrul cel alb , cel greu , înţesat de mreje de plumb cãpãtate odatã cu schimbarea anilor.Eu sunt însuşi timpul.Timpul care trece cã un buchet de nuferi pe lacul vieţii , timpul cel ce zboarã pe norii din inimile muritorilor, timpul ce iubeşte naturã iar naturã îl adorã , îl venereazã.
Doar cã naturã-şi schimbã culorile lãsându-şi amprentele îngemãnate pe trupul timpului , trupul meu ce-n veci nu va putrezi, ce va domni peste ani şi ani, peste toamne şi veri, peste recile ierni şi peste primãverile arse de parfumul soarelui.
Parfumul liliecilor coboara din valea aţipitã de serenadele nopţii.Lacul îşi impigea valurile amorţite izbindu-le de malurile ce strãine împleteau cununi pãmântului , dansând un vals cu iaba cea udã , în bãtãile vântului ce suflã dinspre pãdure.
Tãcerea era susţinutã de vioara morţii care-şi rostea versurile mute în unduiri de naturã.
Sufletul meu era întortocheat aidoma unui labirint strãbãtut doar de aburii ceaiului din privirile tale.Å¢i-aş cânta toate trilurile pe care le cunosc , ţi-aş închinã ode şi ţi-aş bucurã sufletul cu lacrimile mele vãrsate pe marmurã picioarelor tale.Mai lasã-mã puţin sã-mi sfârşesc calmul inimii cã-mi bate odatã cu susurul apei.Mai lasã-mã sã mã desfãşor în peisajul nocturn.Nu mã lua!
Nemurirea încã mã mai bântuie , ca o fantomã sculatã din criptele de cãrţi cu scrisuri mãrunte , mã cheamã, îmi încântã auzul cu glasul sãu cã o mreajã sãlbaticã.
Eu mã scurm în palmele tale , timpul se topeşte în lumânãrarul vieţii iar nemurirea pune stãpânire pe argintul viu al lumii.Într-un final , eu renasc cã o pasãre diavoleascã şi mã transform într-un mugur de luminã, într-un mic însemn al nemuririi , veghind farurile lumii , veghind sufletele ce se nasc şi se sting , veghind crescendoul inimilor voastre, auzind ecoul neîncetat al pãmântului pentru ultima oarã.
