Autor:	Victor Bragagiu ( bragagiu ) - [ POEZIE ]
Titlu:	Necântarea cântãrilor (1 parte)

Soţiei mele Vera 1 Prinde-n ochi de cãprioarã Prospeţimea care vine Zilele de primãvarã Curg în valuri de lumine. Iarna, iatã, se apleacã Tot mai micã-n ploaia tristã, Dar şi ploaia, câte-oleacã Înfloreşte ametistã. Florile gonesc pe câmpuri Prinzând voci de turturele, Iarã fricile de timpuri Se topesc în ploi de stele. Frigul curge-n hãul brâncii, Iar pãmântul înspre ceruri... Ieşi din crãpãtura stâncii Unde te-ai pitit de geruri. Viile pornesc lãstarii, Pomii strigã rime-n muguri, Codrii şi-au trezit stejarii Cu ruscuţe-aprinse-n ruguri. Mânã-ţi iezii înspre luncã Iarba proaspãtã sã-ncerce, Draga mea, cu-obraji de pruncã Sãrutaţi de aer rece. În zvâcniri de dimineaţã Treci cu pasul de domniţã, Cântã fericirea-n viaţã Cu-ochii tãi de porumbiţã! 2 Luna basme când aratã Printre umbrele pribege Inima-mi vorbeşte-n şoaptã, Dar nu pot a o-nţelege. Şi când Soarele rãspunde La chemãrile câmpiei Ea îneacã unde, unde Visele copilãriei. Ce ai, inimã, cu mine Pitulitã ca o hoaţã: Când vin gânduri de ruşine, Când cuvinte de speranţã. Toatã noaptea aşternutul L-am boţit cãtând rãspunsul, Iar tu râzi satisfãcutã De gândirea ta ascunsã. Trec prin zi şi prin cetate Tot privind sfioasã-n lãturi, Ce cat pe-uliţe certate Pline-n zvon de zaiafeturi? Nu-mi gãsesc sãrmanã locul Nici în câmp şi nici acasã... Inimã, opreşte-ţi focul - Nu mã arde fioroasã! Dimineaţa piaţa spintec, În amurg m-aţin afarã... Inimã, te rog, cuminte Fii mãcar în astã searã! 3 M-am oprit lângã grãdina Ce privea deschisã-n Soare Şi cãldura, şi lumina Viaţa sã i-o împresoare. Tremurã spre zãri nãframa-i Cu-o dorinţã fecioreascã, Iarã mugurii ei mai-mai Ar porni sã înfloreascã. Ghimpii strigã glasul firii Mângâierea sã agaţe, Dar eu vãd cum trandafirii Înfloresc pe-aceste braţe. Setea ei de primãvarã Peste-ngrãditurã trece, Iar doi pui de cãprioarã Aburesc vãzduhul rece. Parcã-ar adia Libanul Cãci pornesc sã creascã-n voie Scoţişoara şi şofranul, Nardul, smirna şi aloe. Dar grãdina e închisã Şi, temându-mã de ceartã, Nu trec partea interzisã Ca sã bat uşor în poartã. Îmi pierdui parcã-o avere, Iar şi iar mã uit în urmã: Sã nu cat nu am putere Dorul pentru ea mã curmã. Mã tot duc buimac spre stânã Ziua muncilor mã catã, Ci mi-i inima-n grãdinã Lângã poarta încuiatã. 4 Când eram eu în livadã L-am vãzut privind cu teamã Parcã-ar vrea doar sã mã vadã, Lângã gard parcã mã cheamã. Mi se-usucã cerul gurii Cãci aici, în cercul vãii Cum e-un mãr într-o pãdure, Aşa-i el prin toţi flãcãii. Precum clatinã scoruşul Strugurii pe orice boare Simt pe inimã arcuşul A privirii lui mã doare. Ca şi puiul de cerboaicã Cu privirea mã pãtrunde Vreau sã vreau sã nu îmi placã, M-aş ascunde, dar n-am unde. Du-te-n calea ta, strãine, Vezi-ţi, în sfârşit, de treabã Lasã-mã sã fiu cu mine Cum i-i dat fetei de treabã. Nu-i rãspund înspre privire Însã simt cum mã atinge: Nu-ndrãzni sã vii, iubire!.. Nu-ndrãzni de a te stinge! Mã prefac sãpând pãmântul Cã nu-i vãd privirea caldã Însã mã sãrutã vântul Pe sinceritatea-mi smeadã. Du-te, du-te şi dã-mi pace Lasã-mi zestrea mea cu crezul... El se duce şi întoarce Iar şi iar spre mine vãzul... 5 N-am dormit o noapte-ntreagã Culegând cu ochii stele - Am vãzut-o şi mi-i dragã-n Poarta visurilor mele. Ce frumoasã-i ea în Soare - Flãcãruie în lumine Şi m-aprinde, şi mã doare, Şi nu ştiu ce e cu mine. Noaptea nu mai este noapte Parcã-i toatã-n glas de îngeri, Stelele aruncã şoapte, Iar izvoru-n dor le strânge. Sufletul meu se apleacã Ca rãchita peste ape Sã citeascã câte-oleacã Ce-au dat stelele sã scape. Prin umbrare se pierd iasme, Lilieci rup zboruri frânte, Eu - pe valuri moi de basme M-am pierdut cu-ntrega minte. Cãci în ele-i rândunica Şi mã-naripeazã versul... Poate eu am prins nimica? Poate am tot Universul? 6 Azi, pe cãrãrui de munte, Mi-am dus iezii la pãşune, Iarã zadele cãrunte Îmi şoptesc despre-o minune. Eu cãrarea am trecut-o Mii de ori pânã acuma Şi o ştiu şi de abruptã, O cunosc şi unde-i gluma. Ce-ar putea sã se întâmple Pe poteca-mi de fecioarã, Doar m-ar mângâia pe tâmple Cetina de brad uşoarã. Mi-ar cânta o turturicã Cântul ei închis în guşã, Poate vreun ecou de fricã M-ar speria pe cãrãruşã. Dar la cotul în sulfinã Când cântam de dimineaţã Pe cãrare cu strãinul M-am trezit faţã în faţã. El în crini turma şi-o paşte Doar cu fluierul o mânã, Orice floare o cunoaşte Pe toţi munţii lângã stânã. Ca un leu el e puternic Când o bestie se-aţâţã, Dar i-e glasul plin de miere Pentru somnul de oiţã. Însã-acum sfios se uitã De la colţurile stâncii Parcã vede mii de scuturi Cu viteji mãreţi şi crânceni. Am trecut pe lângã dânsul Uşurea ca o aripã Doar oâ€�ţBunã ziua!”-i zise-i Fãrã a-l privi o clipã. Aş fugi dar mi se-ndoaie Pasul meu în demaraje Şi mã frige-o vâlvãtaie Ce-mi sãrutã-acum obrajii. Spre trecut nu-ntorc privirea Sã-l privesc îmi este teamã, Ci aud bine - Iubirea Între noi cum stã şi cheamã. 7 Ceruri îmi cãzurã parcã - Sunt ca fiara cea rãnitã: Ea m-a salutat în treacãt, Iar eu limba-am înghiţit-o. Ca un linx ce-aşteaptã-o pradã Stam pitit ca ea sã treacã Sã o vãd şi sã mã vadã, Dar cãzui cu tot cu cracã. Umblu-acum nebun sub stele: Cum de m-am pierdut cu firea, Sperii zmei şi râd de iele Ce-mi încearcã-ademenirea. Umblu rãtãcit prin beznã Printre scripcile de greier, Vreascurile muşcã-n gleznã, Dar nu simt şi tot cutreier. Mã îndeamnã-o luminiţã Pâlpâindã în fereastrã Unde ştiu - o copiliţã E ascunsã dupã glastrã. Ei, şi ce doresc eu oare Din şoptirile de iovã? Ziua nu am fost în stare - Noaptea cum sã-i spun o slovã? Iatã strada ei tihnitã, Ca un hoţ prin umbre tremur Lângã uşa zãvorâtã Mã sufoc şi mã cutremur. Nebunia îmi ridicã Mâna-mi ca sã batã iute Apoi fug cuprins de fricã: Ce-am fãcut eu!.. ce-am fãcut eu?!. Cât un plop înalt şi tare Plâng cu-amar şi cu ruşine Şi mã rupe, şi mã doare... Ce ruşine... ce-i cu mine?!. 8 Bate cineva în uşã Ori îmi pare, ori îmi pare... Cine mâna jucãuşã O agitã pe zãvoare? Mi-s picioarele spãlate... Sã cobor iar pe podele? Şi-apoi cine oare-n noapte Frânge razele de stele? Îmi strâng glasul meu cu gura, Pentru somn sunt dezbrãcatã Cine-ar vrea sã las cãldura Şi-aşternutul meu de fatã? Vocea ce mã cheamã-afarã Ca sã ies din casa mamei Poate-i hâtrã de amarã, Poate e ca rodul poamei? Cum sã cred cã-mi vrea doar bine Când mi-i inima în fricã Şi se zbate-n piept la mine Ca un pui de pãsãricã. Dar desculţã şi cu teamã Alergai fãrã de rime De-aburii cu ochii geamul... Nu e nimeni... nu e nimeni...

Nr	Comentarii	Comentatori
1.	Mulţumesc, Elena!	bragagiu
2.	Am citit cu emoţie...Mi-a plãcut.	ellylena

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]