Sufletul uman se ascunde în fuga
de oglinda sinelui
undeva între secetã
şi potop,
metamorfozat într-o perlã ce zace
în corpul unei moluşte înconjurate
de cochilia unei aparenţe de echilibru.
Adevãrata înfãţişare a haosului lãuntric
va exploda însã din propria vãgãunã
când apa pe care omul
tot cautã din vremea genezei
sã o modeleze dupã propriul chip
se va întoarce asupra lui
sub forma unei ploi interminabile.
În cosmosul uriaş al unui ocean
mãrindu-se picãturã cu picãturã,
sufletele umane se vor afla încolţite
de imaginea propriei dezordini,
a unei disproporţii imprevizibile între
însuşirile caracteristice incerte ce iau
forma unor monştri ale cãror
dimensiuni şi ierarhii sunt
în permanenţã modificate
de valurile furtunoase.
Înconjurate de miliarde de astfel de
chipuri haotice ce egaleazã
raportul matematic al rãzvrãtirii.
Şi atunci vor difuza unele în altele,
încercând sã îşi dizolve opoziţia
împlinindu-i scopul apei purificatoare.
În zadar însã, cãci natura lor rãzvrãtitoare
le va împinge ciclic în vreme de secetã
sã revinã la disproporţia iniţialã,
creând o lume şi mai absurdã
a junglei în care sã se poatã simţi
din nou în echilibru.
De aceea existã numai un singur potop,
iar omul îşi repetã natura
de peste douã milenii creând
în contradicţie mii
şi mii şi mii şi mii
de secete.
3 septembrie 2015
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Voi profita de ocazie şi îţi voi spune şi ce nu prea îmi place acum: ai momente în care foloseşti douã alegorii consecutive pentru acelaşi fenomen şi asta poate încurca cititorul care crede cã ai trecut mai departe.
Cam atât. În rest, îmi place foarte tare poezia, pusã sub semnul apei, simbolizând zãmislirea fiinţei umane(subtemã tratatã în poezia ta), chiar îmi place mult. :) Încearcã totuşi sã mai reduci volumul.
