ce stranie apare legãtura dintre
peisajul monoton al cãrui contur gol
a fost umplut de propria plajã
pustie
şi soarele ca un centru în jurul cãruia
orbiteazã,
ce îi dã un sens
atunci când omul stã cu picioarele
în nisip, devenind conştient
de existenţa unei serii de cuşti
invizibile în care este captiv
pe vecie.
la început într-un pântece din care
nu se poate elibera
nici dupã ce a scãpat în afara lui,
apoi prins în conturul impus de
condiţia umanã şi de societate,
contrastând cu refulãrile personale ce
îi stãpânesc întreaga existenţã,
individualizându-l într-o mulţime
fãrã sens.
el se restrânge între barierele
propriei percepţii, ce nu îi lasã
posibilitatea de manifestare
între pasãre şi peşte,
fiind copleşit la final de cuşca
unui deşert infinit de zãpadã.
ar vrea sã evadeze, însã
în absenţa lor s-ar trezi
aruncat într-un neant absurd
de infinit pe care
imaginaţia lui nu l-ar putea
concepe.
