Coborî din taxi şi intrã pe aleea dintre blocuri. Era nerãbdãtoare sã-i citeascã uimirea în priviri, cãci nu venise niciodatã la ea fãrã invitaţie. Nu obişnuia sã facã surprize, sau mai bine zis se temea de acest lucru. Ajunsã la intrarea în bloc inima prinse a-i bate mai repede fãrã nici un motiv. Panicatã îşi duse mâna la piept şi-l apãsã cu putere. Se sprijini de zidul cenuşiu sã-şi tragã respiraţia. Oare nu a greşit venind neanunţatã? Dacã fiica ei va socoti inoportunã aceastã vizitã? Gândul îi fugi spre o amintire care i se desfãşurã ciudat de real prin faţa ochilor.
Îl cunoscuse într-o searã de varã, când ziua îşi lua rãmas bun de la oraş şi prinsese sã alerge pe coline urcând în întâmpinarea amurgului. A aflat mai târziu cum a fost aleasã din grupul gãlãgios al celor trei fete cu care ieşise la plimbare în acea searã. Costinel, aşa îl chema, o plãcuse pe ea, o creolã subţiricã şi minionã. Înalt, cu plete blonde şi evazaţi ca majoritatea tinerilor din anii 70, adepţi ai curentului flower power, era adorat de multe fete. Faptul cã ochii lui albaştri ca cerul s-au oprit asupra ei, i-a umplut inima de fericire şi mândrie. A fost dragoste la prima vedere, cãci din acea searã când parcã tot cerul sãrbãtorea scãldat în reflexe aurii, au rãmas prieteni de nedespãrţit. Ambii adorau muzica bunã. Ziua lor începea adeseori cu Deep Purple - Child in Time. Aretha Franklin,Creedence Clearwater Revival, Moody Blues sau Joe Dassin şi mulţi alţii erau pe lista de preferinţe. Nu mai spun de Queen, de care erau amândoi îndrãgostiţi. De multe ori mergeau la câte o terasã sau la restaurantul lor preferat - Dumbrava. Sticla de vin era doar un pretext pentru a dansa şi a fi alãturi de prietenii care se adunau la masa lor. Când programul se încheia, plecau cu toţii şi se opreau în vreun parc unde ascultau muzicã la radiocasetofonul ei, Phillips, o sculã foarte rarã în România acelor ani.Se aşezau în cerc pe iarbã şi stãteau la taclale, ascultând - Nights In White Satin pânã aproape de zori. Lunile au trecut în goanã, iar ei trãiau fiecare zi cu pasiune, de parcã fiecare zi ar fi fost ultima..şi nu voiau sã piardã timp departe unul de altul. Se iubeau cu pasiunea celor tineri şi fãrã griji.
Simţi cã cineva o priveşte lung şi îşi ridicã cu greutate capul. Doi copii, o fetiţã şi un bãieţel o priveau, dar nu îndrãzneau s-o întrebe nimic. Cuprinsã de slãbiciune se aşezã pe banca de la intrarea în blocul pe cît de înalt, pe atât de tãcut. Auzi lângã ea o voce subţiricã:
- Tanti, sunteţi bolnavã, vreţi sã vã aduc puţinã apã? Fãcu semn afirmativ din cap, iar fetiţa se strecurã repede în scara blocului şi, dupã câteva clipe, apãru cu un pahar plin cu apã, dar purtând pe el urme albe. Înţelese cã micuţa era singurã acasã şi o servise cu paharul din care îşi bãuse laptele de dimineaţã. Îl luã, privind copilul cu un zâmbet înflorit în colţul gurii. Bãu pe nerãsuflate şi îl întinse fetiţei, mulţumind. Se rezemã de spãtarul bãncii respirã adânc, apoi îşi prinse capul în palme, lãsându-se pradã gândurilor.
A fost cea mai frumoasã toamnã şi cea mai scurtã, deşi ar fi vrut sã nu se mai termine niciodatã. S-au cãsãtorit aproape de Crãciun, fãrã binecuvântarea pãrinţilor, iar martori le-au fost cei mai buni prieteni din grupul lor numit â€Ultimii oameniâ€.Nici acum nu ştie exact de ce şi-au atribuit acest nume. Sãptãmânal dãdeau câte o petrecere doar pentru prietenii apropiaţi, pe lângã care se mai strecurau şi câţiva intruşi sau mai bine zis intruse pline de curiozitate, sã ştie ce anume îi lega pe cei din grup. Oricine venea nou încercând sã se apropie de ei, erau testaţi cu o întrebare simplã, foarte simplã: Care sunt cele 7 minuni ale lumii? Dupã o orã plecau la fel de confuze precum veniserã, cãci la mijloc nu era nici un secret, ci doar o prietenie frumoasã a celor patru perechi de tineri, care iubeau muzica bunã şi cartea şi care aveau o relaţie frumoasã bazatã pe dragoste.
Dar într-o zi el a fost mutat în interes de serviciu într-un mare oraş din vestul ţãrii şi atunci parcã ceva se frânse în sufletul ei. Distanţa era prea mare, iar ea rãmase sub povara necruţãtoare a dorului aproape opt luni. Simţi cã nu mai poate continua şi hotãrî sã plece la el sã-i facã o surprizã. Era nerãbdãtoare, dar fericitã, la gândul cã îl va revedea şi liniştea i se va odihni la piept, dupã atâtea luni încãrcate de cenuşiu în lipsa lui.Timpul rãmas pânã la plecare se scurgea nemilos de greu, de parcã era contra dorinţei arzãtoare ce o mistuia zi şi noapte fãrã rãgaz. Gândurile i se agãţau dureros de cele patru puncte cardinale ale inimii şi cutreierau amintirile aduse la timpul prezent.
Când piciorul atinse platforma peronului se lãsã condusã de vraja cu care luna o întâmpina, parcã bucurându-se alãturi de ea. Îi fãcu un semn complice cu ochiul şi urcã în primul taxi, spunând:
- Pe Sabinelor 8, vã rog. Dacã se poate mai repede, v-aş fi recunoscãtoare! Înţelegãtor, taximetristul, un tip bonom, zâmbi pe sub mustaţa bine îngrijitã şi accelerã, iar maşina o zbughi în noapte. La radio, vocea inconfundabilã a Margaretei Pâslaru, dãdea nopţii un ton melancolic, pe care inima ei îl respinse repede
- Trandafirii tãi s-au vestejit în glastrã...Vremea a trecut, tu m-ai uitat de mult..Nu uit mi-ai dat odatã...Un buchet şi un sãrut...
- Vã aşteaptã, aşa-i, întrebã taximetristul? Mare bucurie când oamenii care se iubesc, se cautã şi dau de-o parte barierele, mai spuse el zâmbind.
- Nu, nu mã aşteaptã, nici nu ştie cã vin. Vreau sã-i fac o surprizã, rãspunse fata privind reclamele luminoase din vitrinele mari, aşa cum la ea în micul orãşel nu mai vãzuse niciodatã. Fu întreruptã din visare de remarca şoferului:
- Sã dea Domnul sã fie plãcutã surpriza, domnişoarã, sã nu paţi ca mine, Doamne feri!
Privi în oglindã şi observã cum chipul celui de la volan devenise palid şi se sperie puţin. Între ei se aşternu tãcerea, iar dupã câteva minute maşina se opri în faţa unei case ce purta numãrul 8.
- Sã vã aştept, domnişoarã, dacã nu-i nimeni acasã, ce faceţi? Ea refuzã, politicos,plãti cursa şi mulţumi, coborând la fel de grãbitã, pe cât se urcase la garã. Poarta se deschise cu un uşor scârţâit şi inima începu sã-i batã cu putere de parcã alergase la maraton. Aproape cã nu mai respira de emoţia revederii. Când pãşi în holul lung, cam întunecos, luminat doar de o lampã de veghe aşa cum avea şi ea acasã, avu sentimentul cã timpul s-a oprit în loc. Deschise uşa încet şi pipãi cu degetele dupã comutator, zâmbind în sinea ei cu mulţumire. Becul cuprinse camera într-o baie lãptoasã de luminã şi surprinsã încremeni pe loc. Crezu cã oboseala este de vinã şi se frecã la ochi, continuând sã priveascã scena care se lãbãrţa în faţa ochilor ei, schimonosindu-se, micşorându-se şi mãrindu-se consecutiv, zgâriindu-i retina. Nu, nu putea fi adevãrat ce vedea.
O ea... cu pãr scurt, de un blond incert, adormitã pe braţele lui, respira uşor. El îşi lãsase o mânã într-un gest de ocrotire pe tâmpla ei, în timp ce mici broboane de sudoare i se prelingeau de pe frunte... Îl privea şi totuşi nu accepta, nu putea sã creadã cã ce vede este real. Parcã simţindu-se privit, el deschise ochii şi rãmase la fel de confuz. Privirile lor se prinserã într-un duel fierbinte dar mut. Îi ţintuia tãcerea şi lacrimile care prinserã s-o ia la vale, unindu-le confuzia şi durerea unei clipe care se transforma sub ochii lor într-o veşnicie stearpã.
- Îmi pare aşa de rãu... cã am deranjat. Of, Doamne, cât de rãu îmi pare, este deja trecut de doişpe noaptea... nici nu ştii cât regret, dragul meu..Doamne ce-am fãcut?...Plec imediat!
Atât a putut sã îngaime, cãci îşi simţea limba amorţitã de durere, de cât şi-a strâns-o între dinţi sã nu ţipe, sã nu spunã altceva.Trase uşa dupã ea încet, sã nu facã zgomot şi ieşi afarã. Mãcar de-ar fi oprit taxiul, s-o aştepte. Era singurã în acel oraş mare, doar luna o privea cu ochi întrebãtori şi, vãzând-o tristã, îi ţinu companie pânã la garã pe strãzile mute ca şi ea...
Când urcã iar în trenul ce urma s-o ducã spre casã, mai rãmase cu un singur gând care, devenit obsesiv, o sufoca: Surprizã... La ce bun? Surpriza este bucurie, farsã, sau greşealã de neiertat?
- Tanti, mai vreţi puţinã apã sau poate o pastilã, cãci şi mami bea pastilã când este bolnavã?
Ridicã încet capul. Fetiţa de mai-nainte stãtea lângã bancã şi o privea întrebãtor. Îi zâmbi, mulţumindu-i cu un gest de alintare pe creştet, apoi îşi luã inima-n dinţi şi intrã în bloc.De când fiica ei îşi cumpãrase în sfârşit un apartament nou, nu o vizitase niciodatã. Era mereu ocupatã cu ceva sau nu se simţea aşa bine încât sã se încumete la un drum lung. Trecuse destulã vreme, patruzeci de ani mai precis, de când pãţania cu surpriza o lecuise pentru totdeauna şi nu mai îndrãznise de atunci sã facã vreo bucurie cuiva drag, de teama ca nu cumva vizita sã pice prost. Dupã multe frãmântãri interioare hotãrâse aceastã vizitã neanunţatã, în speranţa cã va fi o bucurie pentru cei dragi.
Sunã la uşã cu degetul tremurând şi aşteptã emoţionatã. Când fiica ei o întâmpinã în prag, uimitã şi cu chipul radiind de bucurie, o prinse setea de parcã tot pieptul îi luase foc. Ceru un pahar cu apã, dar nu reuşi sã-l ducã la gurã. Zgomotul cioburilor pe gresie o trezi ca dintr-un coşmar. Se simţi ruşinatã, şi vinovatã atunci când douã braţe o învãluirã cu dragoste şi obrazul i se îmbujorã sub pupãturi.
- Lasã, mãmico, lasã, cioburile aduc noroc la casã nouã, nu-i nimic... Fii liniştitã. Doamne, ce surprizã frumoasã ne-ai fãcut.. ce bine cã ai venit, mãmico, ce bucuroşi or sã fie copiii !
-Scularea...babauri, haideţi cã a venit Miki !
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Detesc plagiatul şi pe cei ce practicã acest sport. Mã bucur cã te-ai lãmurit...Mulţumesc mult, pentru popas şi apreciere.
Statea pe buze cuvantul *plagiat*, ceva imi spunea ca am mai citit candva si am dat motor de cautare si ce sa vezi: Surpriza mare,era blogul dumitale!
Povestirea dumneavoastra = povata,lectie de viata
Da, surprize şi surprize.naraţiunea curge frumos, îmi place mult.
Şi eu am pãţit odatã, am postat de trei ori şi nu apãrea.Era sã renunţ.Una din cauze este dacã ai un cuvânt în ghilimele, nu primeşte textul.Renunţã la ele sau înlocuieşte cu steluţe:*.....*
Sper cã nu te-ai supãrat cu gluma cu Agonia.
