E noapte, e toamnã, de când te aştept,
Duios mustrã vântul o creangã de tei,
Şi boarea adie, mã strânge la piept,
Pornesc iar la drum pe albastre alei.
Doar luna adoarme, privindu-mã lung,
Iar cerul mã frige cu buze de foc,
Pe vãluri închise tristeţea mi-alung,
Departe de lume în marele joc.
E noaptea iubirii în teiul din deal,
Prin freamãt o frunzã trimite-un sãrut,
Apoi cu obidã alunecã-n val,
Lin unda o poartã, ea plânge tãcut.
În linişte norii îşi cern ploi de dor,
Inundã cãtune alei şi cãrãri,
Când vântul adoarme pe-o geanã de nor
O mare de galben îl leagãnã-n zãri.
La poarta grãdinii zãvorul am pus,
Tiptil calc pe frunze, sã nu le strivesc,
Speranţa şi ruga spre ceruri s-au dus
-Şi-n galben de toamnã, Isus, Te iubesc!
