Nicãieri nu m-aş simţi mai fericitã ca la ţarã, undeva într-un sãtuc liniştit , unde sã-mi scriu în tihnã amintirile, aşa spuneam acum câţiva ani, aşa gândeam,aşa-mi doream...
Ne-am mutat de câţiva ani la ţarã, în satul unde a copilãrit soţul meu. Când am primit moştenirea m-am considerat binecuvântatã, cãci deşi am fost nãscutã şi crescutã în oraş, satul românesc îmi dãdea târcoale sufletului, cu toatã naturaleţea lui şi cu nemãrginirea ce nu poate fi descrisã chiar în cele mai alese cuvinte.
Credeam cã îmi voi ostoi inima de dor de verde şi aşteptam sã mi se potoleascã, sã mi se vindece rãnile fãcute de blocurile cenuşii, ţintate de macarale, de inundaţiile de sus, de la vecini, care mi-au murdãrit tinereţea ani la rând. Tânjeam dupã imaşul verde, pe care îl vizitam doar la prietenii mei din Bosanci, Podeni, Ipoteşti, ori Petia. Îmi plãcea sã mã ascund în iarba înaltã sau sã colind potecile pe sub, crengile încãrcate de rod.
A venit şi ziua mutãrii noastre. Am fost tare entuziasmatã încã din prima zi. Am reamenajat casa, am sãdit pomi şi vie şi mi-am fãcut o grãdinã ce poate concura cu un pãrculeţ relaxant. Apoi am aşteptat sã se înfãptuiascã miracolul, sã simt schimbarea şi sã mi se lumineze ochii de fericire stând la odihnã sub vişinul înflorit, ori adulmecând aroma teiului înflorit. Nu bãnuiam ce va urma.
Pânã într-o zi când s-a reîntors din Italia un vecin cu care suntem şi ceva rude... Dupã o sãptãmânã de tihnã am înţeles cã satul, oaza de linişte pe care mi-o dorisem atât de mult nu exista. Treptat mi-am cunoscut vecinii care nu erau nici orãşeni, dar nici ţãrani şi m-am speriat. Încet-încet am descoperit cã aşteptãrile mele sunt sortite eşecului, cã am cãzut într-o râpã unde m-am trezit din vis.
Acum satul este în agonie de moarte, sãtenii îşi calcã cu bunã ştiinţã originile, se învelesc în grotesc,iar eu trec neputincioasã pe lângã ei şi mi-e greu sã înţeleg multe lucruri. Cert este cã moare satul şi cum sã nu moarã când îsi pierde autenticul pe zi ce trece, transformând tradiţionalismul în ceva tras la indigou care devine tot mai hilar?
Ca din pamânt rãsar cladiri, care de care mai gigantice, diforme si de prost gust ce nu-mi mai amintesc de casele tradiţionale cu tindã şi cerdac, acolo unde fetele îşi torceau fuiorul pentru zestre. Au mai rãmas câteva cãruţe în tot satul- poate 3-4, atât. Pe uliţe trec în goanã, lãsând în urmã trombe de praf, maşini scumpe, atrãgând lãtratul furios al câinilor, blestemele babelor şi fugãrind cele câteva gãini rãzleţe, care s-au aventurat la drum..
Tinerele cu pãrul vopsit în cel putin trei culori stridente, arborând cele mai fistichii frizuri, îşi scâlciazã prin gropile uliţelor, pantofii de sute de euro şi înjurã birjãreşte, trãgând cu sete din tigarã spre disperarea şi oprobiul bãtrânilor, atâţia câţi au mai rãmas, care sprijiniţi de stâpii porţilor ca nişte schelete vii, cu ochii uscaţi, lipsiţi de luminã, îşi fac cruce.
Copii te abordeazã cu obrãznicie, fãrã a mai saluta cu respectul de odinioarã, ba mai mult, vorbesc grosolan şi vulgar nemaiţinând cont de vârstã...Rãmâi uluit ce vorbe au în palmares adolescenţii de azi.
Nu se prea ţin de şcoalã dar se antreneazã cu orele pe internet şi scriu pocit pe diversele reţele de socializare.Trist este cã dacã-i întrebi cine a fost Tudor Arghezi, ori Ion Agârbiceanu, râmân cu ochii holbaţi şi îşi muşcã limba...dar nu ştiu sã-ţi rãspundã.
De prin curţi decibelii îţi agreseazã intimitatea gândului, trâmbiţând un soi de muzicã pânã mai ieri strainã satului, dar la moda acum - maneaua. Oricât ai cãuta, chiar cu lumânarea, orice urmã a bunului simţ de odinioarã a dispãrut. Nimãnui nu îi pasã cu tu ai drept la linişte, ori cã sunt ore la care ai vrea sã te odihneşti , sã cugeţi în tihnã, sau sã citeşti o carte. Nimeni nu se mai ruşineazã de nimeni. Ce dacã eşti mai în vârstã şi ai neaua anilor cernutã în pãr? Vrei nu vrei, asculţi manelele care zbiarã din boxele…melomanilor (sic)
Uneori îmi ies din fire şi sunt tentatã sã pun si eu la maxim Queen...sau Beethoven, sau de ce nu, duminica muzicã creştinã? Dar doar ce-mi trece prin gând cã şi renunţ, trasã la respect de bunul simţ...care aproape cã mã ceartã în tainã.
Nici cu Dumnezeu nu stau mai bine sãtenii, deoarece renunţã tot mai des la slujba de duminicã, în favoarea altor treburi pe lângã casã, prin vie,, sau adãstând fãrã rost în faţa televizorului. Ce rost are sã mai meargã la bisericã, sã mulţumeascã lui Dumnezeu pentru ploaie, pentru rod bogat, pentru sãnãtatea lor sau a copiilor? Nu-şi mai pierd ei vremea cu asta. Mai bine merg la cârciumã şã dea pe gât câteva beri luate pe datorie.
Sã vã mai zic de înjurãturile care se înteţesc dupã câteva pahare, cãci deh, suntem în ţinut viticol? Acum îţi este greu sã recunoşti, oricât ai cãuta cu privirea, ţinuta femeii de la sat, a ţãrãncii autentice. Cred cã au şi uitat de rochiile înflorate, ori fustele bine strânse în talie. Acum chiar şi cele trecute bine de 5o ani au pulpele la vedere înghesuite în iegãri de diverse culori. Parcã ţi-e şi ruşine ţie, tânãr, sã o vezi pe mãtuşã-ta cu fundul adunat în pantaloni trei sferturi, prea mulaţi prea sexi pentru vârsta ei, care îi dau şi o notã de autodispreţ.
Bãrbaţii se rezumã la câte o pereche de bermude care stau pe oasele lor ca pe gard, dar ...dacã-i modern. merge şi chiar dã bine îşi zic ei. Asta este. Mulţi dintre ei nu au ocupaţie şi îşi omoarã vremea stând la taclale, la o sticlã.
Curãţenia satului , vãruitul pomilor, tãiatul buruienilor din faţa porţilor, lasã mult de dorit. În schimb telefoanele mobile rãmân agãţate stãruitor , cu orele chiar , de urechile sãtenilor. Ce sã se mai ducã Vasilica pânã la verişoarã-sa Aurica dupã o reţetã, dacã are mobil.. Ba iese la portiţã şi cu voce stridentã are dialogul la telefon , aşa ... s-o audã tot satul, sã iasã afarã vecina Ioana şi sã -i vadã noul mobil trimis de fiicã-sa din Italia, ca sã-i sarã ochii de ciudã...
Sã nu mai amintesc de molima internetului Aici chiar nu pot înţelege un aspect important, anume: Cum poate sta pe net un om semianalfabet, care abia dacã poate sã silabiseascã? Mai are rost sã vorbim de agramarea abundentã din comentarii?
Nimeni nu-mi poate rãspunde, aşa cã voi rãmâne în nedumerirea mea.Tot mai multe clipe ale vieţii satului autentic dispar odatã cu trecerea timpului. Un singur obicei nu dã semne de agonie: Bârfa. Nicãieri nu se bârfeşte mai cu spor, mai fãrã noimã ca la sat. Dar cu bune şi rele timpul trece ca vântul şi şterge frumuseţea neprihãnitã a satelor noastre.
Veţi spune - Altã viaţã, alte vremuri!
Eu însã nu mã pot împãca cu gândul, cã frumuseţea de odinioarã cu care te amprenta traiul ţãrãnesc, dispare câte puţin în fiecare zi, lãsându-ne mai sãraci ca şi popor şi mã doare cumplit agonia satelor, pe care oricât mi-aş dori n-o pot opri.
Dezamãgitã, mã retrag zilnic în adâncul fiinţei mele cu nostalgia lipitã de suflet, hotãrâtã sã privesc satul doar printre rânduri...
