Te vãd purtând în tainã brâul
mireselor îndoliate
ţinând la piept mãnunchi din grâul
recoltelor îmbelşugate
Şi nu-nţeleg de ce prin lanuri
mai rãtãceşti fãrã sã-ţi pese
c-a fost o amãgire-n gânduri
cã spicele sunt neculese
Te vãd trecând pe drum de searã
acoperitã-n vãluri dese
cu chipul palid ca de cearã
tu cea mai tristã-ntre mirese
Şi nu-nţeleg de ce de-o viaţã
tot mai aştepti pe la rãscruce
cãlcând pe locuri cu verdeaţã
ca vântul lacrimi sã-ţi usuce
Te vãd albitã pe la tâmple
de îndoieli înconjuratã
deşi cuvintele sunt simple
tu poţi sã-l strigi pe nume -Tatã!
Şi nu-nţeleg de ce tristeţea
pe fruntea ta pune cununã
când nu te-atinge bãtrâneţea
iar timpul parcã-ţi cântã-n strunã