Iar mã prinde dor de albul iernilor aristocrate
Care îmbrãcau grãdina în vãluri immaculate.
Ochiul plânge ramuri goale, peste tot e tern şi doare,
Numai vântul, nemilosul, bate fãrã încetare.
Prin ferestrele ochioase rar privirea se strecoarã,
Satul plânge prin unghere, cenuşiul de afarã.
Înhãmaţi la carul mare, norii negri dau nãvalã
Peste nucul din ogradã, împietrit de amorţealã.
În tãcerea nefireascã îmi trimit gândul departe,
Cãtre Cel ce din vecie, viaţã peste tot împarte.
-Domn al zãrilor mãiastre cerne-ţi albul peste ţarã,
Inima sã înfloreascã, bucurii la drum de searã.
Clipele sã se prefacã într-o iarnã fermecatã,
Şi sã ningã cu Iubire, cum n-a mai nins niciodatã.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Nu am înţeles,de ce ierni aristocrate?..sau poate iarna este doar imaginarã şi gusturile tale vor,prin vers ,sã parã alese? ...dar nu este aşa pentru cã la spectacol,participã întreg satul!? M-aş fi aşteptat vãzînd versulâ€bucurii la drum de searãâ€sã creezi cea mai frumoasã imagine ,în care ,la gura sobei ,Bunicã dãdea în bobi ,spunînd;..la drum de searã va ninge cum nu s-a mai vãzut! Tu eşti poetul!!!
2.
Te vei regãsi, cu siguranţã în altã iarnã...Dorian! Mulţumiri.
