Când luna îşi aruncã arginţii peste mare
Sã nu te mire graba cu care ies în larg;
Nu trebuie sã-ţi fie un semn de întrebare
Nici vântul prins în velã, nici sufletul - catarg;
Nici marea nu te mire când îşi tiveşte malul
Şi-mi netezeşte urma contatã pas cu pas -
Cu un sãrut cuminte, pe glezne-mi suie valul
Sã îmi trãdeze starea, nisipului rãmas.
În liniştea lagunei se sparg de mal vitralii,
Ruina unei zile mulându-se sub val;
Grãbit, de faptul serii, pornesc înspre detalii
Cu mintea ţintuitã, spre un tãrâm rival.
Acolo sunt cu tine din teama de-a te pierde
Şi îndrãznesc artistic, cu fler de timonier,
Scandând cu fermitate, sã mi se facã verde
Când vântul prins în velã îmi cade prizonier.
În voia inerţiei, porni-vom împreunã
Trecând impermeabili perdele de furtuni -
Nemãrginind iubirea de care sã se spunã
În parte adevãrul, sãrind peste minciuni.
Ne vom alege cerul sub care sã încapã
Atâta armonie - destulã pentru doi;
Punând, în seama ceţii, momentul ce ne scapã
De intrigile lumii, venite dupã noi.
Nebãnuit norocul, în largul mãrii noastre,
Ni-i punctul de plecare spre multe dimensiuni
Cât freamãtul din noapte încondeiazã astre
Sporind Calea Lactee cu alte promisiuni.
Nici marea nu te mire când îşi tiveşte malul
Şi-mi netezeşte urma contatã pas cu pas -
Cu un sãrut cuminte, pe glezne-mi suie valul
Sã îmi trãdeze starea, nisipului rãmas.
