Aş vrea sã plâng
dar lacrimile mele
s-au rãtãcit
pe cãi însingurate
luându-mi sufletul
pribeag, cu ele,
uscat şi însetat
de puritate.
Aş vrea sã strig
dar nimeni nu m-aude
toţi au plecat
pe cãi înstrãinate
luându-mi oasele
anemice şi ude
şi carnea putredã
pe jumãtate.
Aş vrea sã cad
prãpastii de luminã
din zare-n zare
noapte sfârtecatã
luându-mi cugetul
cu vis, cu vinã
spre stânci ce nu le voi
gãsi vreodatã.
Aş vrea sã frâng
şi patimi şi zãbrele
dar s-au retras
şi cer şi zbor şi frunte
lãsându-mi inima
sã batã cu putere
precum o toacã
dintr-un schit de munte.
