Ciuleşte-ţi urechile, suflete al meu
şi-ascultã cum plânge cerul de ianuarie
cu lacrimi de zãpadã;
în palmele tristeţii azi s-a nãscut o stea.
Ninge, ninge fluent şi insistent
linişte, linişte, iatã vin pe a vieţii cãrare
Anul cel Nou şi Vasile cel Mare.
Argintul se cerne peste câmpuri, pe ape,
pe case, pe codrii, pe zboruri de corbi
şi pe nedumerirea mea,
peste garduri se-aştern capiteluri de nea.
Ninge, ninge subtil şi versatil
cu fulgi şi cu şoapte de noapte,
pãşeşte genetic Botezãtorul pe stele,
pe nori cenuşii şi pe visele mele.
Câtã linişte…Pare cã lacrima gheţii
a-nghiţit soarele cu tot cu cerul.
Şi ninge, ninge curat şi aristocrat
fulgii blânzi şi pufoşi danseazã pe aripi de vânt rece
în ritmuri de Vivaldi
gerul Bobotezei îmi îngheaţã cuvintele în aer
când invoc primãvara din prag
la capãtul dinspre februarie
Trei Ierarhi se-ntâlnesc în poetul din mine
cu versuri încã nescrise.
Fluturi de gheaţã fredoneazã armonii ancestrale în zbor,
lupii le rãspund pe mai multe voci, în cor.
Şi ninge, ninge fragil şi sublim
ca-ntr-o poveste de Fraţii Grimm
şi pe strãzile tainice ale stãrilor mele de spirit.
Te-aş îmbrãţişa dragã iarnã, pânã la dezintegrare,
pânã la umilã mirare,
dar mi-e milã de castitatea ta efemerã,
de fragilitatea ta austerã.
Toarce viforul nori cenuşii peste dealuri ca pe-un caier
miliarde de aripi infinitezimale
se împletesc mistic în aer.
Ninge, ninge cast şi vetust,
ca-ntr-un roman al lui Proust,
ninge cu fulgi şi cuvinte,
se-aşazã ultima ediţie a iernii peste lume, cuminte.
Iatã, urme de paşi prin omãt
şi prin frãmântãrile-mi târzii.
Ninge, ninge genial de banal.
O sanie trasã de-un cal,
plinã de amintirile verii,
trece discret peste discul palid al lunii,
natura întreagã pluteşte în alb maiestuos,
iar eu visez la gura sobei cã beau o canã de vin fiert
cu Eminescu, de ziua lui.
Şi ninge, ninge profund şi fecund,
ninge armonios şi duios
peste nepãsarea omului de zãpadã
şi peste rãnile omului din carne şi os.
Ninge, ninge dureros de frumos…
