Am privit în ochii unei stele ce apunea,
pâlpâind, întru scorbura infinitã a nopţii,
şi-am gãsit umbra unei fericiri ucigaşe
ce mã pândea de câteva vieţi şi ceva.
Privirile noastre s-au întrepãtruns
în bezna pustie şi rece
ca douã cuţite ascuţite spre timp:
iscodirea mea i-a pãtruns în nucleul veşted
iar în mine şi-au fãcut cuib ochii ei muribunzi.
În clipa întâlnirii am simţit ceva neobişnuit,
aşa, ca şi cum mi-aş fi agãţat sufletul
de un colţ de lunã,
şi totul s-a transformat într-un vis ameţitor,
care era totuşi atât de aievea,
mai aievea decât însãşi existenţa.
Apoi mi-am vãzut rãnile şi dorurile
strânse într-un imens glob,
sub formã de mãr muşcat, arzând,
ale cãrui flãcãri incandescente
înghiţeau întunericul cu dinţi flãmânzi;
timpul s-a speriat şi s-a ascuns dupã soare
iar noaptea s-a transformat
în ceva mai mult decât zi.
Atunci am ştiut cã trebuie sã îngenunchez
în faţa eternitãţii, şi-am fãcut-o,
mi-am smuls un fir de fericire din inimã
şi l-am aruncat în flãcãrile imense
care devorau noaptea aceea cu cer cu tot,
şi-abia în clipa respectivã mi-am dat seama
cã urma primãvara la rând.
7 martie 1987
