Nu se poate spune despre Mircea Dinescu cã este un poet de mâna a doua. Dar nici cã este un poet mare nu se poate spune, în ciuda faptului cã a fost premiat cu numeroase premii literare, inclusiv cu Premiul Herder. (Ştiu prea bine în ce epocã a culturii ne aflãm, cunosc la fel de bine cine acordã â€ţmarile premii naţionale şi internaţionaleâ€, pe ce criterii şi în ce condiţii).
O dovadã semnificativã a aserţiunilor din primul alineat o constituie parcurgerea, filã cu filã, a cele mai recente cãrţi (din câte ştiu) care conţine poezii scrise exclusiv de Mircea Dinescu. Parcurgerea acestei cãrţi mi-a fost prilej de aduceri aminte multilateral dezvoltate, de nostalgii nocturno-bahice, de melancolie lovitã de tramvai, de sentimente otrãvite sau împuşcate în cap. Este vorba despre o antologie personalã ce poartã titulul â€ţVino în rochia ta simplã de stambãâ€, apãrutã la Editura Litera în 2014, şi care cuprinde, dupã cum se aratã pe coperta principalã, poezii clasice din perioada 2014 â€" 1967.
M-am exprimat mai sus în stilul poetului, care, potrivit lui Ilie Constantin (citat pe coperta a IV-a), â€ţface parte din neamul fericit al celor nãscuţi poeţi şi înfloriţi prin instrucţie. Tot ce atinge el, ca miticul rege Midas, devine poezie şi aurâ€. Dupã ce am luat la rând poeziile cuprinse în volum, mi-am dat seama despre faptul cã ori eu habar n-am ce-i aia poezie, ori domnul Ilie Constantin (despre care, sincer, n-am auzit pânã acum), nu-l înţelege pe domnul Mircea Dinescu. Pentru cã domnul Mircea Dinescu (ştiam, dar acum mi-am reamintit cu precizie) este un soi de poet care scrie tot ce-i vine în minte, în ordinea sosirilor, într-un stil debordant şi euforic, în ritmuri vii şi atrãgãtoare, cu rime perfecte în mare parte, împãrat peste regatul Prozodiei (atunci când vrea, pentru cã nu doreşte întotdeauna), şi un erudit care â€ţmusteşte†de culturã generalã, pe alocuri aprofundatã. â€ţBântuit de talent, un extraordinar talent, cuvintele-şoc şi metaforele percutante îi vin în cascadã, proaspete şi nepãsãtoare, cu încãrcãturã afectuoasã şi cinicã, brutal repezite şi tandre, proletare şi nobile (...)â€, observã cu obiectivitate, tot pe coperta finalã, Lucian Raicu (despre care am auzit câte ceva, dar nu mai ştiu pe unde şi ce).
Neavând motive sã accept aserţiunile ilustrului necunoscut Ilie Constantin, dar întru totul de acord cu observaţiile domnului Lucian Raicu, am redescoperit cu încântare stilul unic şi inconfundabil al lui Dinescu, care l-a fãcut remarcat încã din â€ţEpoca de aur†a comunismului (pentru cã acum, dupã cum bine se cunoaşte, trãim într-o altã etapã, epocã â€" spuneţi-i cu doriţi -, a aceluiaşi comunism). Am redescoperit încântat, spuneam, stilul lui Dinescu. Stilul, doar stilul. Pentru cã în afarã de stil, simpaticul şi telegenicul Mircea Dinescu nu ne oferã aproape nimic. Emoţiile poetului au valoarea unor â€ţbaloturi de silã şi de urã†(citat din poezia Dodes’ka-den), unei â€ţchinte sparte†(Jupânu’), unor â€ţportocali în floare care miros a birt†(Porturi). De asemenea, poezia sa trimite mesaje lipsite de substanţã, dupã cum rezultã chiar din unele titluri de poezie: â€ţPeisaj cu actor ambulant hãlãduind prin nesfîrşitele maţe ale cîmpieiâ€, â€ţDe trei ori cartofâ€, â€ţReflecţii asupra cãzii de piatrã de la Herculane, scobitã în cinstea împãratului Traian, în care, dupã împãrãteasa Sissi, chiar şi autorul şi-a clãtit picioareleâ€, â€ţIubito mai frumoasã decât puşcaâ€, â€ţNorocul rîmã-n soarele cu peteâ€.
Laitmotivele care strãbat poezia lui Dinescu sunt, în principal: Breughel cel Bãtrân, nerostul Bisericii, cartoful, berea, femeia-târfã, stamba şi altele asemãnãtoare.
Poetul a renunţat, în mare mãsurã, şi la semnele de puctuaţie, scrie Elveţia cu minusculã (vezi Evadatul), nu împarte poezia în strofe acolo unde se impune acest lucru.
Are câteva â€ţpoezii†situate la limita dintre vulgaritate şi sacrilegiu. Exemple: douã dintre ele cu acelaşi titlul: Crãciun - culmea! (la paginile 41, respectiv 67), alta cu titlul: Luceafãrul (la pagina 26). Deşi nu sunt un pudibond, vã mãrturisesc faptul cã am roşit la lectura acestor elucubraţii ce se pretind poezie. Şi m-am simţit (şi încã mã mai simt) revoltat, de trei ori revoltat.
E-adevãrat, se pot regãsi în opera poeticã a lui Dinescu, pe ici, pe colo, şi metafore inspirate, cum ar fi:
â€ţOpriţi Istoria â€" cobor la prima,
opriţi la staţia Doamne fereşte.â€
(din poezia Doamne fereşte!; Atenţie: virgula din text şi semnul exclamãrii din titlu nu se regãsesc în textul original, aparţin subsemnatului!);
â€ţInstrument ceţos cu coarde,
şi burdufuri, şi pedalã,
moartea vine şi se-mparte
fiecãruia, egalã.â€
(din poezia Sorã şi frate; Atenţie: semnele de punctuaţie, cu excepţia punctului final, aparţin subsemnatului);
â€ţPe dupã şure, lîngã cimitir,
o pasãre s-a dezbrãcat de pene,
poate cã i-o fi fost un soi de lene
sau poate-un fel de silã şi sictir.â€
(din poezia Recurs la Genezã; Atenţie: virgula de la finalul primului vers aparţine subsemnatului).
Totuşi, nu pot sã nu remarc vreo douã-trei poezii reuşite, unele chiar excepţionale: Damen tango, Elegia butoiului, Blestem şi, mai ales, Sînt tînãr, Doamnã...
Din toatã poezia lui Mircea Dinescu, cu câteva excepţii (unele amintite mai sus), eu unul am rãmas doar cu â€ţScîrţa, scîrţa, scîrţa, scîrţa†(Cîntec de Doamne-iartã). La început l-am acuzat pe poetul din Slobozia pentru cã s-a retras în bucãtãrie (la modul propriu), cã s-a mânjit cu politicã pe la TV şi cã s-a apucat de business pe undeva pe lângã Dunãre. Dar abia acum realizez cã-i stã mult mai bine în aceste posturi: se pare cã e un bun bucãtar, e haios când vorbeşte prin studiouri despre starea naţiunii, şi am auzit cã afacerile îi merg bine. Dar nici acum, când stã de vorbã în pivniţã, printre butoaie, la o fripturicã şi la un pahar de vin, cu invitaţi de seamã (uneori de zeamã), nu-mi place cã nea Mircea confundã, la noua-vechea sa emisiune de pe TVR 1, tarafurile de lãutari autentici cu grupãrile colorate de refugiaţi (mã refer la refugiaţii de pe la 1400) care fac doar â€ţscîrţa, scîrţa, scîrţa, scîrţaâ€.
Personal îl admir pe omul Mircea Dinescu pentru patriotismul de care dã mereu dovadã, pentru curajul cu care a înfruntat regimul comunist chiar din interiorul sãu, pentru spiritul sãu de sacrificiu cu care şi-a asumat riscuri majore (pentru cine nu cunoaşte, precizez cã în aprilie 1989 a acordat un interviu, celebru la vremea aceea, ziarului Liberation, în urma cãruia a fost arestat la domiciliu de cãtre Securitate), pentru emoţionantul episod în care a fost eliberat de mulţimile ieşite în stradã pe 22 decembrie 1989, pentru faptul cã Dumnezeu l-a ales sã fie cel care a anunţat primul Revoluţia în direct, la televizor. De asemenea, îl apreciez pe Mircea Dinescu pentru scrierile sale satirice post-decembriste la adresa politicienilor neocomunişti ai ţãrii care s-au menţinut şi încã se menţin la putere şi dupã Revoluţie, implicit pentru editarea revistelor de satirã politicã â€ţAcademia Caţavencuâ€, â€ţPlai cu boiâ€, â€ţAspirina sãraculuiâ€, â€ţCaţavenciiâ€. Îl mai admir pe omul Mircea Dinescu pentru cã a pus bazele unei fundaţii cu sediul în portul dunãrean Cetate, unde sunt invitaţi periodic artişti plastici, muzicieni şi scriitori din toatã lumea şi, nu în ultimul rând, pentru sinceritatea, dezinvoltura, exuberanţa şi farmecul care îi atrag simpatia românilor, inclusiv a subsemnatului, în intervenţiile sale televizate, de-a lungul timpului, la aproape toate posturile TV, sub formã de talk-show (vã mai amintiţi, de pildã, de atractivele dialoguri Stelian Tãnase â€" Mircea Dinescu?), sau sub formã de emisiuni cu dumnealui în calitate de amfitrion şi totodatã de bucãtar, discutând diverse subiecte cu invitaţi de seamã la o masã copioasã cu un pahar de vin şi cu tarafuri lãutãreşti, filmate prin bucãtãrii, prin beciuri, pe malul Dunãrii, dupã cum am amintit şi mai sus.
Toate aceste calitãţi l-au transformat, în timp, pe Mircea Dinescu, într-o personalitate marcantã a societãţii româneşti şi i-ai adus, repet, simpatia publicului.
În ciuda acestui fapt, personal îl consider pe Mircea (îl rog sã mã ierte cã-l tutuiesc, dar mi-e tare drag de el ca om), îl consider, spuneam, pe Mircea, un poet inferior, care nu s-a remarcat, în aceastã calitate, decât prin stil, prin stilisticã şi uneori prin prozodie. Premiile literare le-a primit pentru cã a devenit celebru din cu totul alte motive (arãtate mai sus), şi pentru cã uniunile de scriitori ceauşite şi cele actuale, postmoderne, nu mai au în vedere (se ştie prea bine!) emoţiile, sentimentele, stãrile de spirit elevate şi mesajul moral care alcãtuiau, pânã nu demult, inima unei opere literare.
Aceastã lepãdare de valorile tradiţionale a uniunilor de scriitori postmoderni (şi, în general, a omenirii secolului XXI), m-au determinat şi pe mine, Florin T. Roman, sã refuz invitaţia de a mã înscrie în Uniunea Scriitorilor din România. De altfel, am refuzat, fãrã nicio ezitare, şi invitaţii de a face parte din sferele înalte ale magistraturii şi chiar ale politicii româneşti actuale. Sunt conştient cã mulţi confraţi nu mã înţeleg, nu pot sã priceapã cã eu unul nu am nevoie de funcţii, de titluri, de trofee, de premii, de diplome, de medalii şi nici mãcar de simpatia publicului. Mã pot lãuda cu un alt fel de CV: cu funcţiile pe care le-am refuzat, una dupã alta, din motivele pe care vi le va explica mai jos un bun prieten de-al meu, Petre Å¢uţea. La 47 de ani, dupã o bogatã şi tumultuoasã experienţã de viaţã, nu mai am nevoie decât de o singurã funcţie: funcţia de cel mai umil şi neînsemnat cetãţean al Raiului. Iar când mã întreabã cineva ce mai fac, îi rãspund împrumutând (sau plagiind, dacã vreţi, cã termenul e la modã), cu o micã modificare (a secolelor), cuvintele marelui Om şi Român PETRE Å¢UÅ¢EA: â€ţMã simt asemenea unui vultur în zbor, care, plutind cu aripile larg deschise, urineazã deasupra secolului al XXI-lea cu un dispreţ creştin!â€
Cu scuzele de rigoare pentru lungimea excursului, îmi închei aici discursul, remarcând faptul cã în partea finalã a poeziei â€ţScrisoare cãtre domnul Mihail Bulgakovâ€, poetul Mircea Dinescu (pe care îl cataloghez drept precursor al postmodernismului libidinos - scuze pentru pleonasm) îşi autocaracterizeazã, involuntar, poate subconştient, întreaga sa creaţie poeticã:
â€ţTrage cortina. Ezechiel. Sfârşit.
Rãzboi pierdut. Înger lãsat la vatrã.
Experienţa nu a reuşit (...)â€.
