Când soarele rãsare şi primãvara vine
Cresc muguri şi vlãstare pe pieptul sãu bãtrân;
Cu falã se trudeşte spre cer, spre înãlţime
Şi capul îl ridicã în semn cã e stãpân
Peste natura-întreagã, ce-n faţã îi apare
La scarã mult redusã, aproape un nimic,
Şi ar vrea sã tot creascã, s-ajungã pân’ la soare,
Dar soarele-i departe şi el e încã mic.
Dar tocmai când se-înalţã mai mândru ca oricând
Şi din tulpina-i groasã nasc alte ramuri dure
Sporind în greutate, tinzând înspre pãmânt,
Atunci el simte-n oase tãişul de secure
Care-i pãtrunde-n suflet treptat, tot mai profund
Şi cade jos şi moare pe iarba din pãdure.
