MOTTO:
â€ţVã spun aşa: sã fugiţi de specialişti, pentru cã ãstora,
care chipurile cunosc totul, le scapã tocmai esenţialul:
faptul cã viaţa ne surprinde tot timpul,
cã - aflând tot mai multe lucruri despre ea,
ştim din ce în ce mai puţine.â€
DAN PURIC
Într-o frumoasã zi de varã de pe la cumpãna dintre veacul al XIX-lea şi cel de-al XX-lea, într-un sat ca oricare altul, într-o cãsuţã de ţãrani ca oricare alta, o nevastã îmbrãcatã în straie populare şedea pe o laviţã din lemn şi torcea lânã din furcã şi fuior. În acelaşi timp, cu piciorul drept legãna o copaie în care se afla un copilaş neînţãrcat şi cânta, lin, un cântec de leagãn.
La un moment dat uşa casei se deschise brusc şi înãuntru dãdu buzna un bãrbat îmbrãcat în costum de stofã englezeascã, purtând într-o mânã o geantã neagrã din piele, şi strigã: Femeie, ştii ce faci tu aici? Folclor!
Se spune cã femeia s-a speriat atât de tare încât n-a mai cântat deloc în zilele urmãtoare.
X
â€ţDacã fac criticã literarã, o fac din lipsã de ocupaţie.[…] Fac criticã, de obicei negativã, pentru cã spiritul meu este vizibil aplecat cãtre rãu, ca sã necãjesc, ca sã-mi mãsor virtuozitatea de a contrazice, ca sã fac farse, ca sã bucur pe invidioşii, geloşii, rivalii şi iubita pãrãsitã a autorului†(Eugen Ionescu, â€ţNuâ€). În prefaţa cãrţii lui Nichita Stãnescu, â€ţNecuvintele†(Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2009), Daniel Cristea-Enache recunoaşte cã în general criticii sunt â€ţcapabili de imaginaţie parcã numai în registrul contestaţiei. Excepţiile sunt puţine şi se cunosc bineâ€.
Nu vreau sã cred cã aceste aserţiuni se potrivesc tuturor criticilor literari. Nu împãrtãşesc ideea de inutilitate a criticii literare exprimatã de Eugen Ionescu în volumul din care am citat şi nici pe de-a-ntregul opinia lui Daniel Cristea-Enache. Vreau doar sã spun cã criticul literar ar trebui sã batã discret la uşa autorului, sã deschidã uşa cu delicateţe şi sã-i şopteascã la ureche, într-o manierã edulcoratã, ce face bine, ce nu face bine şi ce ar trebui îndreptat.
Cunosc artişti cu potenţial care în urma unor comentarii mai dure la adresa poeziei lor s-au descurajat atât de tare încât s-au retras precum o ţestoasã în carapace şi n-au mai scris o vreme. Oricum, n-au mai publicat.
Sufletul unui autor de literaturã, în mod special al poetului, este foarte sensibil, delicat, şi nu ar trebui bruscat, ci, dimpotrivã, ajutat sã zboare. â€ţPoezia ţine de partea cea mai ascunsã, cea mai intimã a fiinţei noastre. Poezia echivaleazã aproape cu o rugãciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumuseţe. În rugãciune intri pentru a te integra absolutuluiâ€. (Zoe Dumitrescu-Buşulenga).
E drept cã intimitatea fiinţei poetice se bucurã de adevãr. Şi adevãrul e cã nu toate alcãtuirile literare au valoare artisticã. Însã adevãrul enunţat fãrã iubire nu-i decât un idol cãruia nu e bine nici sã i te închini, nici sã-i slujeşti, aratã Monahul de la Rohia în Jurnalul Fericirii.
Dar oare critica literarã este deţinãtoarea adevãrului? â€ţMã îndoiesc straşnic cã un critic literar poate surprinde esenţa unei opere. Aceasta nu însemneazã â€" deocamdatã â€" cã o substanţã liricã nu poate fi intuitã, cunoscutã. Dar nu poate, în nici un caz, sã fie intuitã cu prejudecãţi. Şi un critic literar este un domn care are prejudecãţi. Criticul îşi pune întâi prejudecãţile şi apoi subordoneazã cartea prejudecãţilor. Prejudecãţile se numesc criterii, metode, dogme, principii, sensibilitate esteticã rafinatã, gust literar educat, istorie literarã şi alte umbriri ale operei de literaturã†(din nou Eugen Ionescu). Cu aserţiunile din acest citat sunt întru totul de acord.
Bunãoarã, am constatat cu amãrãciune la critica literarã contemporanã cã este, în mare parte, excesiv de preocupatã, pe alocuri de-a dreptul obsedatã, de prozodie şi de regulile construcţiei stilistice şi cã ignorã sau uneori chiar contestã instituţia licenţei poetice. Criticilor în cauzã li se scurge printre degete substanţa artisticã. Ei examineazã poziţionarea arborilor din pãdure, varietatea soiurilor de arbori şi arbuşti, numãrã arborii, mãsoarã înãlţimea, diametrul lor şi cantitatea de lemn încorporatã, dar nu vãd înclinarea arborilor în bãtaia vântului, nu aud susurul izvoarelor şi ciripitul pãsãrelelor, nu simt mireasma frunzelor şi-a ciupercilor, nu gustã din dulceaţa fructelor de pãdure, nu se pot bucura de frumuseţea pãdurii în ansamblul ei. În orice caz, nu în totalitate. Eu unul nu mã consider nu-ştiu-ce poet sau critic literar. Dar iubesc poezia şi îi iubesc şi pe poeţi, indiferent dacã au nume sonore sau dacã nu vor aşterne vreodatã pe hârtie trãirile lor, indiferent dacã au mai mult sau mai puţin har artistic. Consider, ca şi Platon când vorbeşte despre frumuseţe, cã poezia nu trebuie neapãrat cunoscutã, ci mai ales RECUNOSCUTÄ‚. La fel şi POEÅ¢II.
Din punctul meu de vedere, şi sunt ferm convins de asta, ierarhia valorilor în creaţia de gen liric a literaturii este urmãtoarea: locul I- emoţia (inima poeziei); locul II- mesajul (raţiunea poeziei); locul III - stilistica (trupul); şi, în fine, abia locul IV, şi doar în cazul poeziei clasice- prozodia (haina).
În aceastã ordine de idei, o poezie reuşitã din punct de vedere stilistic şi prozodic dar care nu transmite cu emoţie un mesaj moral are valoarea unei voci rãguşite de sopranã celebrã, în timp ce o poezie cu scãpãri stilistico-prozodice dar care comunicã un mesaj moral ferm şi emoţionant se aseamãnã cu o sticlã murdarã pe dinafarã dar care conţine un vin nobil, vechi şi gustos. Şi-apoi imperfecţiunea face parte din farmecul creaţiei artistice. În ceea ce mã priveşte, dacã o poezie, un roman etc. îmi merge la suflet, nici un critic de pe lume nu mã poate convinge cã acea poezie sau acel roman n-are valoare artisticã.
Pe de altã parte, dacã mesajul pe care vrea sã-l transmitã un poet nu e înţeles de cãtre unii cititori, înseamnã cã poetul nu a scris poezia pentru acei cititori, nicidecum nu înseamnã cã poezia respectivã nu e bunã. De exemplu, mesajul unei poezii religioase, oricât ar fi de reuşitã poezia, va fi respins de un cititor sau de un critic literar ateu, în timp ce un cititor sau un critic literar credincios poate percepe aceeaşi poezie ca pe o capodoperã. Chiar şi pentru o poezie consideratã unanim slabã de cãtre criticã, se vor gãsi, din varii motive, destui cititori care sã o guste. â€ţEste just cã e mult mai greu sã spun de ce îmi place o carte, decât sã arãt motivele pentru care nu îmi place, îmi vine şi mie sã cred cã existã un farmec al unei trãiri inefabile la care eşti sau nu sensibil, la care participi, la care ai sau nu ai aderenţe. Poate cã o carte îmi place întrucât cuprinde o experienţã similarã cu cele pe care le-am trãit eu.†(acelaşi Eugen Ionescu).
Aşa cum am arãtat, este importantã şi intensitatea emoţiei cu care se scrie. Se poate întâmpla ca o poezie sãracã în metafore sau care încalcã reguli ale prozodiei sã transmitã emoţii mai puternice decât una foarte elaboratã. Dar pentru a percepe pe deplin aceste emoţii, altfel spus pentru a-l înţelege pe autor, e necesar, din nou, sã te dezbraci de prejudecãţile stilistico-prozodiece. Spre exemplu, Scrisorile lui Eminescu nu conţin multe metafore, dar mesajul lor şi tensiunea emotivã cu care au fost concepute strãbat veacurile. O bunã parte din opera lui Ioan Alexandru (inclusiv Imnele) şi din cea a lui Nichita Stãnescu (inclusiv ciclul â€ţNoduri şi semneâ€) este alcãtuitã din poezii care se caracterizeazã prin încãlcarea regulilor prozodiei: aritmie, mãsuri diferite chiar şi în aceeaşi strofã, asonanţe, alternarea (aparent aleatorie) a tipurilor de rimã, folosirea (aparent aleatorie) a cezurii. Tehnica utilizãrii incidentale a elementelor de prozodie în cuprinsul aceleiaşi poezii se regãseşte şi la Arghezi (inclusiv în â€ţFlori de mucigaiâ€), la Labiş (inclusiv în â€ţMoartea cãprioareiâ€), la Ion Barbu (inclusiv în â€ţOul dogmaticâ€) etc. Aceşti poeţi nu au fost prea atenţi la prozodie şi bine au fãcut, pentru cã â€ţunii autori, râvnind la o prozodie perfectã a poeziei, i-au alterat puritatea.†(Ion Barbu) .
Nu pot sã nu aduc în discuţie aici foarte pertinentele şi concludentele observaţii ale domnului George Petrovai (un erudit exeget pe care îl admir în mod deosebit): â€ţIndiscutabil cã la starea ce caracterizeazã toate geniile (Aristotel era de pãrere cã toţi oamenii de geniu sunt melancolici!), contribuie în egalã mãsurã factorii inhibitori şi sensibilitatea, ambele cu mult mai pronunţate decât la omenii obişnuiţi, pentru unii dintre aceştia din urmã ele nefiind decât semne de slãbiciune, de care se ruşineazã şi pe care cautã sã le ascundã de semeni.
Nu şi pentru Jean Jacques Rousseau, care iatã cum se prezintã pe el şi frãmântãrile sale sufleteşti în primul volum al Confesiunilor: <> Ceea ce s-a şi întâmplat atunci când prietenii influenţi i-au aranjat o audienţã la rege, suveranul fiind dispus sã-i acorde o pensie - deşi era într-o situaţie materialã dificilã, taman în ziua audienţei Rousseau a preferat sã plece într-o excursie, astfel compromiţând aranjamentul.
Despre Platon la fel se ştie cã era un melancolic cu inhibiţii accentuate şi cã dovedea atâta prudenţã, încât pãrea un fricos. Ce sã mai spunem de Schopenhauer cu plângerile lui nesfârşite, care â€" ne informeazã P.P. Negulescu în Geneza formelor culturii â€" <<îşi explica faptul cã pesimismul nu rãmânea la el o simplã concepţie teoreticã, zicând cã dezvoltarea inteligenţei mãreşte la infinit capacitatea de a suferi a oamenilor, fiindcã le ascute sensibilitatea>>.
Tot Negulescu ne spune în Geneza formelor culturii cã la originea procesului creator stã emoţia esteticã şi cã felul produsului rezultat din acest proces depinde de raporturile pe care misterioasa chimie a sufletului le stabileşte între cei trei factori fundamentali: pornirile afective, jocul imaginaţiei şi discernãmântul critic.
Cu precizarea cã pornirile afective costituie punctul de plecare atât în artã cât şi în ştiinţã sau filosofie. Creaţiile poartã amprenta ştiinţificã sau filosoficã atunci când discernãmântul critic se ridicã mult peste ceilalţi doi factori ai vieţii psihice; când imaginaţia o ia înaintea discernãmântului avem de-a face cu opere de artã mai bogate în fond şi mai puţin izbutite în formã, când raportul se inversezã, rezultã superioritatea fondului în faţa formei, iar echilibrul celor doi factori psihici duce la capodopere sau opere desãvârşite din ambele puncte de vedereâ€. (din articolul â€ţAFLAREA ÎN TREABÄ‚, O CONSTANTÄ‚ A MAJORITÄ‚Å¢II CÄ‚RÅ¢ILOR LANSATE†â€" Confluenţe literare (confluente.ro), Ediţia nr.1794 din 29 noiembrie 2015)
X
Mai mult, în epoca noastrã, profund ancoratã în materialism şi în egocentrism, mulţi critici literari nu reuşesc sã treacã peste propria vanitate şi sã perceapã îndrãzneala, entuziasmul şi avântul acelora dintre oameni â€ţcare iubesc aiurea, nãvalnic şi care miros a Paradisâ€, cum îi definea unul dintre confraţi pe poeţi. Aceşti critici nu studiazã poezia din inima ei, ci o privesc de deasupra, cu infatuare şi aroganţã. Sau, cum ar spune bãtrânul filosof antic, ei cunosc foarte bine poezia, dar nu mai sunt capabili s-o recunoascã...
â€ţE probabil ca în vremea mult mai complexã în care trãim, în care durate felurite existã alãturi, conştiinţa unui poet sã aibã neşansa sã întâmpine conştiinţele mai înapoiate ale contemporanilor, fãrã ca cuvântul înapoiat sã aibã nimic peiorativ â€" conştiinţe angajate în timpurile lor particulare. Atunci se produce neînţelegerea.†(Ion Barbu, Note pentru o mãrturisire literarã). Uneori criticul poate face foarte bine parte dintre acele conştiinţe contemporane mai înapoiate (fãrã a implica peiorativul cuvântului â€ţînapoiatâ€), cum se exprimã Ion Barbu în lucrarea indicatã mai sus.
În fine, dar de fapt înainte de toate, sã nu uitãm cã autorii de literaturã creazã pentru cititorii obişnuiţi, nu pentru critici.
EPILOG:
â€ţCritici voi, cu flori deşerte,
Care roade n-aţi adus â€"
E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spusâ€.
(Eminescu, Criticilor mei)
