Peste câtãva vreme, în articolul Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale, publicat în revista Flacãra nr. 1-2, 2002, p. 86, ilustrul H.-R. Patapievici revenea cu acelaşi curaj deja consacrat de a spune adevãrul. Domnia sa scria: “Ca poet naţional, Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi ieşim azi din zodia naţionalului. Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluţia sociologicã din învãţãmântul superior care a avut loc dupã 1990 a adus la putere studioşi care fac alergie la auzul cuvântului canon şi manifestã tendinţa sã punã mâna pe revolver când aud cuvântul tradiţie. Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmodernã, nu mai e prizatã de intelectualii progresişti. Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai considerã interesant decât ce vine din zona anglo-saxonã, care e contrariul germanitãţii. Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil. Categoriile lui Eminescu? Azi, nimeni nu mai poate vorbi despre sursele originare ale sensibilitãţii sale fãrã a trebui sã punã totul între ghilimele, adica fãrã a face cu ochiul, fara a-şi cere scuze ori fãrã a-l scuza, luându-l de fapt peste picior. Într-o epocã în care viziunile mai sunt licite doar la cinema (ceea ce i-ar fi plãcut lui Max Weber), Eminescu nu ne mai poate apãrea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinţa ‘eşti învechit’. Iar cultura românã din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlanticã, nu doreşte decât sã scape de tot ce este ‘învechit’ â€" adicã sa fie progresistã. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura românã de azi doresc sã-şi facã un nume bine vãzut în afarã, Eminescu joacã rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece cultura românã, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât o culturã de sincronizare. Ea încã nu îşi permite sã nu fie în pas cu modeleâ€.
Dupã trei ani, genialul Patapievici relua ideea, cu scopul bine intenţionat de-a o introduce adânc în conştiinţa româneascã:
â€ţEminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie sã ne debarasãm dacã vrem sã intrãm în Uniunea Europeanã.“ (Viorel Patrichi în Revista Rost nr. 24 din februarie 2005)
â€ţRomânia are o culturã de tip second hand†(Revista Rost nr.24 din februarie 2005, citat dupã o emisiune tv.).
Pentru toate aceste caracterizãri pline de curaj şi de determinare, niciodatã rostite anterior la adresa poporului român şi a culturii noastre, la data de 17 martie 2012 Universitatea de Vest din Timişoara i-a oferit ilustrului, eminentului, genialului H.-R. Patapievici distincţia de Doctor Honoris Causa. Din câte cunosc, este singurul institut de învãţãmânt superior din România care i-a recunoscut meritele marelui intelectual. Felicitãri instituţiei timişorene! Ruşine mediului universitar românesc! Chiar cã avem o culturã de tip second hand! Poate chiar de third hand!
Totuşi, stimabilul Domn Patapievici revine surprinzãtor, nu peste mult timp, şi se dezice de afimaţia cu Eminescu â€" cadavrul, arãtând cã ideile Domniei sale au fost rãstãlmãcite, şi cã acestã rãstãlmãcire “nu este doar o interpretare eronatã (sunt atâtea!), este un fals care violeazã cu intenţie adevãrul şi care poartã prin lume, cu numele meu, o inepţie care transformã poziţia mea faţã de Eminescu în contrariul eiâ€. (articolul Prostia şi reaua-credinţã transformate în delict de interpretare, apãrut în mai multe publicaţii). N-am înţeles de ce. Nu mai este Eminescu al nostru cadavrul din debara? Aici a comis unica eroare Dl Patapievici: nu trebuia sã se dezicã de acest mare adevãr, pe care avusese curajul sã-l spunã tare şi rãspicat.
Oricum, rãmâne în vigoare in integrum caracterizarea generalã a poporului nostru tarat, de omuleţi patibulari, cu spirit de turmã, cu feţe urâte, guri vulgare, trãsãturi rudimentare, peste care a urinat cine a vrut, şi pe care numai violenţa şi sângele îl mai pot trezi din enorma-i nesimţire. Eu unul mã regãsesc perfect în acestã caracterizare fidelã şi cred cã şi marea majoritate a concetãţenilor mei. Dar cei care îl contestã pe genialul intelectual sunt de-a dreptul… aş folosi unul din epitetele Domniei sale dar, recunosc, nu am curajul necesar.
În schimb, am identificat în sfârşit câteva din izvoarele istorice (secrete) din care se inspirã un alt mare geniu al României postmoderne, istoricul Lucian Boia, atunci când demitizeazã istoria ţãrii noastre. Da, este vorba despre scrierile genialului Patapievici, în care acesta ne explicã temeinic argumentat ce trebuie sã facem, pas cu pas, pentru a ne integra odatã şi noi în Europa, scrieri pe care nu le-ar putea înţelege, desigur, decât un alt mare geniu. Pãi cum sã le poatã înţelege omuleţii patibulari cu faţa urâtã?
EPILOG TRIST: Pe mama, pe bunica şi pe profesoara mea de istorie din liceu n-am reuşit deloc sã le conving cu argumentele celor doi mari intelectuali progresişti. Ele încã mai cred, în naivitatea lor, cã suntem un neam de oameni buni, frumoşi, blânzi şi credincioşi, care au suportat de-a lungul veacurilor, şi suportã în continuare, cu demnitate, multe nedreptãţi şi prigoane din partea puternicilor lumii. Le suspectez pe toate trei de naţionalism, de tradiţionalism şi de xenofobie. Mai ales cã nu mi-au adus niciun contrargument. Dimpotrivã, mama mi-a fredonat o melodie ciudatã, cu parfum de Ev Mediu, despre care mi-a zis cã e “priceasnã ortodoxã româneascãâ€, şi din care am reţinut doar câteva versuri: “De-aş şti toatã înţelepciunea/ câtã e sub soare,/ în zadar dac-o voi pierde/ pe cea mântuitoare…/ Ce folos, ce folos,/ minte fãrã de Hristos!â€
