Duşmanii au mai mare nevoie de iubirea noastrã decât prietenii noştri.
Când apare Dan Puric la TV, dispar toţi ceilalţi purici de pe ecran, dar dispar şi pãduchii şi ploşniţele de prin studiouri. Vã daţi seama ce paradox? Un puric cu efect de insecticid.
Nu judecaţi preoţii. Ei sunt luptãtori în linia întâi a frontului. Aşa cã nu e de mirare cã unii sunt rãniţi iar alţii cad în luptã.
Aproape toţi politicienii actuali ai României nu sunt altceva decât nişte caricaturi telegenice. Caţavencu şi Tipãtescu sunt nişte heruvimi pe lângã ãştia, iar Caragiale pare teolog.
Când am fost la Aiud, n-am vizitat penitenciarul, ci Fabrica de sfinţi.
Am ascultat odatã la radiocasetofonul de la maşinã un cântec interpretat de Grigore Leşe, iar când s-a terminat caseta a trebuit s-o întorc, şi atunci a intrat, automat, radioul, cu un rock agresiv. Am crezut cã am cãzut din Rai în iad.
Eu n-am ureche muzicalã. Aşa cã pricesnele, colindele şi cântecele populare româneşti le ascult cu inima.
Pe fiecare mormânt scrie, cu litere invizibile: â€ţCredinţa şi nãdejdea se sfârşesc aici. Dragostea continuãâ€.
Un singur lucru nu înţeleg duşmanii noştri: cã noi, românii, îl avem în inimã pe Hristos, şi cu El în inimã vrem sã murim.
Deasupra Râpei Robilor de la Aiud pluteşte Duhul Sfânt, aşa cum plutea deasupra apelor, la Creaţie.
