Liniştea dimineţii rãsare
Limpede, ca şi o boare,
mângâind cu dulceaţã
când o petalã de floare,
când fruntea ta de crãiasã
aplecatã pe braţul meu drept,
încã visând fermecatã,
vibrând lin pe-al meu piept.
Ce e drept? Ce e sfânt?
Tresari tu deodatã,
Înãlţând miratã pleoapele-ţi fine,
Privind ‘gânduratã... spre cine?
Contemplând exaltatã
printre genele-ţi ude
Genuni de ponoare,
idei cãlãtoare, zãlude,
ori simple trãiri consumate
O, cât de amãgitoare!
Nu e drept! Nu e sfânt!
Suntem glas de Pãmânt,
Adiere tãcutã, fugarã
A unui miez de gând...
Ce naşte, se ridicã, coboarã,
Adormind în mormânt,
Abia-nfiripat, într-o doarã,
Pe tâmpla-mi bãtând.
|
