Era o zi seninã
Când sãgeţi de strãlucire continuau sã vinã,
Când lacrimi cristaline dispãreau în urma unui nor,
Aceleaşi gânduri le aveam în minte,acelaşi dor!
De ce oare nu mai simte?
De ce pentru mine nu mai are cuvinte?
Oare unde se ascunde,
cãci în uitare,ţine sã se afunde!
În spatele unei perdele,
stã cuminte fãrã sã mai spere
sã-i înţeleg acea durere..
Aştepta sã bea,apa ce n-o mai avea,
Însetatã de luminã,cãci n-o vedea de o cortinã,
Însetatã de a fi iubitã,
frumuseţea i-a fost rãpitã!
Sufletul sãu a veştejit
Odata cu florile ce-au ofilit!
Plantuţa mea n-a renuntat
Deşi viaţa a ignorat,
Nu vroia doar apã,
Ci o simplã casã,
În sufletul de gheaţã
A unui om ce o ţinea in viatã
Sã se simta apreciatã si sã nu fie uitatã.
Privirea acelui om fiindu-i o mare mângâiere,
Rãspunsu-i fiind o mare tãcere,
Ce adãpostea mulţumiri printr-o simplã plãcere,
Continuand sã mai trãiascã
Sã creascã şi sã cunoascã
Ce se ascunde dupã aceastã mascã.
.
.
.
Ce dacã a trecut,regretul nu mi l-am pierdut!
Îţi zâmbesc şi simt şi acum
Sã îţi spun ce a fost şi la început
Privesc acum cum creşti
Şi ştiu cã nu iubeşti
O simplã razã de luminã
Şi nu uiţi ca a mea eşti,
Continuând sã înfloreşti,
Mã înveţi cum tu zâmbeşti
Şi zâmbesc şi eu cãci aici eşti!
