Mereu m-am gandit
ca
nu se potriveste
racoarea calda
de mai
cu aglomeratia...
Niciodata.
Trebuie greieri,
trebuie stuf
si o balta care sa miroasa
a
peste
si a broaste
si a noroi.
Ador mirosul de balta...
Cobor sub pamant...
Urasc mirosul de metrou.
Mirosul ala de covrigi de plastic
din pasajul Unirii
care ma face
sa ma gandesc
la
primii roboti care au pasit pe Luna...
Oare un singur circuit
face sa se aprinda atata lumina?...
Lumina
care se innegreste pe zi ce trece
din cauza prafului de pe strazi
si de pe oameni...
Trebuie sa spun
ca, uneori,
intunericul ne protejeaza de multe lucruri...
Asa cum un bec neaprins
face ca ganganiile
sa nu se mai dea cu capul de nimicuri...
Dar pana la urma
de ce am sti?
Pana si reclama de pe site-ul cenaclului
spune ca suntem
"la limita sansei"
Sau poate domnul San -Petru
s-a gandit
mai mult la limita decat la sansa...
Lumea intra si iese.
Usile s-au saturat
sa fie obligate sa se deschida.
De ce trebuie sa ni se deschida
toate usile?
Mai corect ar fi
sa gasim intai cheile, nu?
Am iesit...
Pare mai frig acum.
Insa, nu ma mai gandesc la nimic.
Se pare ca
inima mea
se afla intr-o zona
fara acoperire.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Si mie, uneori , mi se face dor de balta cu broastele ei...
