Eu, cu mintea si sufletul intotdeauna in acelasi loc, cu lipsa mea de incredere uneori, cu urechile ciulite dupa pansamente si cu ochii atenti dupa iluzii, am deschis iar o carte pusa pe undeva prin spatele altor carti.
Cartea asta are paginile mele, pictate cu delfini, cu lut muscat de maini, cu dimineti de iarna si amurguri de o racoare calda, cu petale de roua inca parfumate, cu umbrele care isi gaseau somnul in mine mai mereu. Rasaritul soarelui obisnuia sa schimbe aproape total culorile, facandu-le sangerii sau transparente, topindu-le pana incepeau sa curga lacrimi din colturile paginilor.
Nu-mi amintesc unde am incetat sa consemnez inauntru, sau unde mi s-a smuls penita din mana, dar semnul de carte era pe undeva pe la inceputuri...
Au ramas cateva pagini goale.
Nu vreau sa le citesc acum.
Astept pana rasare soarele sa fiu sigura ca le vad asa cum sunt, macar de data asta...
