Tic-tac. Perfecţionarea armei nucleare - ce aberaţie. Dar avem o armã mult mai redutabilã, distrugãtoare, deşi niciodatã pe deplin descifrabilã de cãtre om - timpul.
Nu existã sentinţã mai covârşitoare decât cea datã de timp. Acum nu eşti cel ce ai aspirat sã fii cu o secundã mai devreme. Acum eşti cel ce nu ai fi vrut niciodatã sã devii. Tic-tac. E simplu, nãucitor, ireversibil. Şah-mat.
*
Întreaga istorie a omenirii începe de la rãstignirea lui Crist. Şiroaie de sânge izvorãsc din marmurã de atunci, fãrã oprire, strigãt mut al unei tragedii a devenirii. Şuvoaie de lacrimi curg din statuetele Fecioarei Maria, nestãvilite, simbol al unei iubiri celeste ce ar fi trebuit sã ne mântuiascã pe toţi.
Ne-am semnat singuri sentinţa, ridicol, infantil, ca un şcolar care îşi arde carnetul de note. S-a terminat, niciunul dintre noi nu mai poate opri torentul. Tic-tac.
Gândul trãdãrii îţi încolţeşte în minte - o secundã mai târziu, te arunci de pe un bloc cu 10 etaje sau înfigi pumnalul în spatele plin de muşchi al rivalului. Acum eşti, acum nu mai eşti. Acum e , acum nu mai e.
O doreşti pe fiica celui mai bun prieten, nu poţi dormi noaptea la amintirea formelor ei perfecte, a nurilor ei feciorelnici. Ceea ce e, pânã la un punct, sublim.
Apoi, în clipa adevãrului, te repezi asupra ei ca un animal de pradã, îi rupi hainele, o posezi sãlbatic între cearceafuri imaculate. Ucizi nimfeta lui Nabokov pentru a-ţi crea o jucãrie extaticã pentru uz strict personal.
A gândi nu e totuna cu a înfãptui. De aceea instinctele se elibereazã în timp, în clipã.
Din poet al iubirii ai devenit damnat, blestem al pãcatului. Într-o secundã.
E simplu, terifiant de simplu. Tic-tac.
*
A fost cutremur în China. Mii de oameni în cãutarea unei fericiri probabile, bunici aşteptându-şi nepoţii sã vinã de la şcoalã, taţi intrând în magazine pentru a lua cadouri, cupluri jurându-şi dragoste eternã, nou-nãscuţi încercând sã înfrunte lumea cu scâncetul lor inocent.
Apoi, într-o secundã, n-a mai fost nimic. Neagrã, atroce, Moartea a mãturat cu coasa ei fatidicã tot ce a întâlnit în cale. Dupã sentinţã nu urmeazã decât un singur semn de punctuaţie. Un punct, şi acela mic, indescifrabil.
Telefonul de la ea, unica, întârzie sã sune. El, cel care crezuse în mod eronat cã a fost trãdat, îşi jurã cã va termina cu toate acestea.
Numãrã cele şase minute, cifra rãului, încordat, febril, neînduplecat. Îşi fixeazã ţeava pistolului în tâmplã. Clic. Apoi trage.
Peste o secundã, în al şaptelea minut, telefonul începe sã sune. În apartamentul plin de sânge rãsunã un ton de apel. "Show must go on".
E simplu. Tic-tac.
Hei, voi, cei ce l-aţi rãstignit pe Crist, vã rog, treziţi-vã! A durat atât de puţin.
Somnul de veci şi ardenţa aproape neomeneascã a clipei se sting tot în timp, desigur cã ştiaţi asta. Clipa este unitatea de mãsurã a dreptului nostru la infinit.
E prea simplu. Tic-tac.
*
Încerci sã vezi lumea purã, imaculatã. Aşa cum ar fi trebuit sã fie.
Te îneci în mii de sunete disonante, de imagini groteşti, de blasfemieri.
Apoi te retragi într-o camerã semiobscurã şi, fascinat de tentaţia paradisului artificial, îţi imaginezi cã poţi intra în lumile descrise de Baudelaire.
Vezi Raiul în strãlucirea sa de neimaginat pentru o fiinţã omeneascã, dar nu e decât un trucaj, iar secvenţele de coşmar care urmeazã nu le mai poţi controla. Monştri care vor sã-ţi devoreze trupul, diavoli rânjind pe catedrale, sânge ţâşnind din gurile inocente ale liceencelor adunate în parcul de distracţii. Pãpuşi mutilate într-un cimitir al drogaţilor.
E semnul cã ţi-ai plãtit preţul unui orgoliu prea mare, al unei tentaţii neomeneşti. Şi vei şti atunci cã nu te mai poţi întoarce din artificial în natural.
Tic-tac.
*
O tranzacţie bancarã într-o zi de decembrie. Zeci de mii de euro virtuali, luând calea întortocheatã, plinã de cifre şi coduri, a unui cont.
Nu s-a întâmplat nimic, Mafia tocmai şi-a pus amprenta peste o secundã din viaţa omenirii.
Tic-tac.
În acest joc nu poţi sã trişezi, nu poţi sã te minţi, nu ai nici cum sã dai înapoi, nici cum sã sãri peste etape. Este radiografia exactã a conştiinţei noastre şi a lumii pe care o meritãm.
Pe care o creãm în fiecare clipã prin acţiunile noastre.
"De fapt, aş fi vrut sã"...
E deja prea târziu.
Tic-tac.
*
O secundã. Atât dureazã sã pui pecetea iadului peste propriul nume sau sã baţi la porţile Raiului înţelegând cã prin iubire ne putem salva, cã eul nostru nu va merita niciodatã statui.
Dar avem o viaţã întreagã pentru asta, timp în care oscilãm, ca un echilibrist mergând pe o funie suspendatã deasupra unei prãpãstii.
Vântul a bãtut cu 200 kmh, râul a ieşit din matcã, oglinda imperfecţiunii noastre s-a spart în mii de cioburi sclipitoare, cumplitã premoniţie.
O clipã s-a scurs, vã jur.
Tic-tac.
*
Nu trebuie sã mai inventaţi nimic, totul a fost creat atent, desãvârşit, implacabil, pânã în cele mai mici detalii.
Singurul lucru care tinde cãtre perfecţiune cu o vitezã ameţitoare, mai mult decât un computer, este natura - aici n-a mai fost nimic de adãugat şi atunci aţi vrut s-o ucideţi.
Istoria însângeratã a omenirii, fumul negru al Apocalipsei, sentinţa fiarei, apoi mântuirea divinã, iertarea fãrã de sfârşit.
"Au trecut secole, milenii, pentru ca toate acestea sã se înfãptuiascã".
Vã înşelaţi. A durat o secundã.
Tic-tac.
*
Stau în faţa colii de hârtie crispat, cuprins de fricã, suferind.
Am sã mai apuc vreodatã sã fiu eu însumi pe deplin, într-o clipã a Adevãrului? Mã va ierta vreodatã Dumnezeu pentru inconştienţa de care am dat dovadã atunci când am pus în balanţã judecata Sa cu parfumul otrãvit - acum ştiu cã era otrãvit - al unei domniţe moderne? Voi apuca sã citesc Infinitul în ochii copiilor care azi se tem de viaţã sau al adolescenţilor care cad pradã morţii albe?
Va fi mântuit omul pe Pãmânt sau în afara sa? Vom înţelege vreodatã a patra sau a cincea dimensiune?
Va mai pãtrunde vreodatã groaza în palatul de smarald al copilãriei? Îl va mai ierta Dumnezeu pe un alt Noe? "Celãlalt eu" va muri vreodatã?
S-a fãcut târziu, ştiu asta. Iar am vrut sã trec prea uşor peste orele infinitului.
Mai am o secundã ca sã vã întreb.
E simplu. Mult prea simplu...
Tic-tac.
