Mã aflam pe un drum lãturalnic, undeva cãtre marginea oraşului. Plecasem spre Braşov, dar rãtãcisem drumul şi, cum nu ştiam exact cum sã ajung la calea feratã, o pornisem înainte, sperând cã voi gãsi vreun automobilist binevoitor care sã mã ducã la destinaţie.
Nu a fost însã aşa şi a trebuit sã merg câţiva kilometri buni pe jos. Afarã se întunecase şi burniţa - aş fi dat orice, în acele momente, sã fiu în propriul apartament sau la vreo cantinã, în faţa unei ciorbe calde şi a unui pahar cu vin fiert. Frigul îmi pãtrundea în oase, iar peisajul era mai curând unul neospitalier.
Dupã mult timp, am zãrit o staţie de autobuz. M-am îndreptat repede cãtre ea şi, când am vãzut în depãrtare luminiţele a douã faruri de maşinã, m-am gândit cã mi-am gãsit salvarea.
Autobuzul s-a apropiat şi, încet-încet, a ajuns în staţie. Nici nu m-am mai uitat sã vãd încotro merge cursa, era prea frig şi eu mã simţeam prea obosit. M-am gândit cã şi dacã nu ajunge în Braşov, tot exista o şansã sã dau de calea feratã.
Am intrat înãuntru cu un sentiment de uşurare. M-am aşezat pe un scaun liber şi am privit în jur. Pãreau a fi în jur de 20 de pasageri.
Mi-am zis cã trebuie sã mã înarmez cu rãbdare şi sã fiu pregãtit pentru orice eventualitate - drumul putea fi unul destul de lung.
Am privit puţin în dreapta mea - pe scaunul apropiat stãtea un bãtrân de vreo 70 de ani.
Poate cã nu mi-ar strica puţinã conversaţie. L-am întrebat "din priviri" dacã deranjez şi, cum mi-a fãcut semn cã nu, m-am aşezat lângã el.
*
A avut o grimasã de parcã nu şi-ar fi revenit bine dintr-un acces de tuse sau ceva asemãnãtor, apoi a început sã-mi vorbeascã.
"Eu, spre deosebire de tinerii aceştia din zilele noastre, am trecut rãzboiul. Bombe, schije, rafale de mitralierã - toate acestea, în fiecare zi, fãrã sã ştii dacã vei scãpa cu viaţã sau nu. Alarme aeriene, bombardamente, sânge împroşcat peste tot. Ştii, desigur, cum sunt toate acestea".
"Din auzite", am mãrturisit.
"Nu mã intereseazã sã fac politicã, nu mã intereseazã sã spun cine avea dreptate şi cine nu. Ceea ce conteazã cu adevãrat este ca astfel de orori sã nu se mai repete niciodatã. Sã laşi o familie fãrã pãrinţi, sã ucizi chiar şi copiii, sã distrugi tot ceea ce este bun în om - asta nu trebuie sã se mai întâmple.
Întreabã-mã cum am supravieţuit şi îţi voi spune: simplu. Ca la ruleta ruseascã. Am avut, de fiecare datã, norocul sã scap, sã nu mã nimereascã glonţul sau bomba pe mine. Întreabã-mã însã cum am reuşit sã rãmân întreg la minte, sã nu înnebunesc, şi îţi voi rãspunde cu aceeaşi sinceritate: habar n-am. E un miracol cã s-a întâmplat asta, dupã ce am vãzut atâtea atrocitãţi, dupã ce moartea mi-a apãrut în faţã în fiecare zi".
Am vrut sã-l întreb dacã acum mai are pe cineva, familie sau vreun fost camarad cu care sã se vadã, dar chiar atunci s-a întâmplat ceva extrem de ciudat.
Veteranul a amuţit brusc, muşchii feţei i-au devenit inerţi, iar ochii, nemişcaţi şi sticloşi.
Intrigat peste mãsurã, l-am atins uşor pe umãr şi am avut impresia cã ating un corp de plastic. L-am privit în continuare cu atenţie, nu a mai spus nimic, iar chipul şi trupul i-au rãmas inerte. Am rãmas cu senzaţia bizarã cã lângã mine se afla o pãpuşã care a fost doar pentru câteva momente animatã, un manechin vorbitor care acum pãrea a fi amuţit pe vecie.
Siderat, m-am îndepãrtat de el şi m-am aşezat din nou pe scaunul meu. Autobuzul rula mecanic, cu vitezã destul de mare. Picurii ploii bãteau cu putere în geam, iar eu nu ştiam nici acum încotro mã îndrept.
*
Am mai înaintat astfel câţiva kilometri. Pe urmã am privit cãtre scaunul din faţa mea - un individ ciudat, bãrbos, mi-a fãcut semn sã mã apropiu.
Politicos, nu l-am putut refuza. L-am întrebat dacã vrea puţinã cafea (mai aveam în termos) şi mi-a fãcut semn cã nu. În scurt timp, mi-am dat seama cã, la fel ca şi bãtrânul care trecuse prin rãzboi, avea o poveste de spus şi mi-am propus sã-l ascult cu rãbdare.
"Niciodatã nu ştii dacã cel de lângã tine este un ucigaş sau un sfânt. Îl priveşti, îl întrebi cât e ceasul sau dacã are acasã o familie care sã îl aştepte, dar nu ştii nimic despre el, ce e în sufletul şi în mintea lui, dacã e normal sau nu, dacã te minte sau îţi spune adevãrul".
"Aşa este", am rãspuns laconic, prudent. Nu înţelegeam unde voia sã ajungã.
"Nu ştii", continuã, parcã neluându-mã în seamã, "dacã, în chiar momentele urmãtoare celui în care aţi fãcut cunoştinţã, va bãga în tine cuţitul sau nu", rosti netulburat, pe un ton ciudat.
Începeam sã mã simt total neconfortabil în aceastã discuţie.
"E o ameninţare?", am întrebat, nevrând sã atac, dar în acelaşi timp strãduindu-mã sã îl pun în gardã cã am realizat cã ceva este în neregulã şi sugerând, poate, cã la nevoie mã pot şi apãra.
"Este o constatare", îmi replicã scurt, pe un ton care mi s-a pãrut cinic. "Sunt lucruri care se întâmplã în fiecare zi. Trãim într-o lume în care crima, tortura, violul sau furtul sunt la ordinea zilei. Nimic nu trebuie sã ne mai mire".
"Da, aşa este", am rãspuns, la fel de prudent. "Într-adevãr, nimic nu mai este cazul sã ne mai mire".
"Puteţi sã-mi rãspundeţi cu certitudine", rosti bãrbosul, parcã subit însufleţit, "dacã eu însumi sunt un psihopat sau un om normal, dacã dupã masa de searã beau sânge sau apã?".
Îmi convenea la fel de puţin turnura pe care o lua conversaţia. Dar sã mã retrag brusc ar fi fost periculos, ar fi intrat la bãnuieli sau cine ştie ce mecanism ciudat şi violent s-ar fi putut declanşa în el.
"V-aş putea, desigur, întreba acelaşi lucru", i-am dat replica ce mi s-a pãrut a fi cea mai potrivitã în acel moment. Ca un şahist care mutã un pion pentru a-şi apãra regele sau regina.
Însã, tocmai când mã întrebam care va fi urmãtoarea mutare a straniului meu interlocutor, s-a produs acelaşi lucru ca şi la discuţia cu veteranul.
Bãrbosul a rãmas imobil, chipul i s-a pietrificat, gura i s-a deschis puţin şi a rãmas aşa, întredeschisã, fãrã sã mai respire.
M-am retras încet cãtre scaunul meu şi am privit pe fereastrã. Ploaia bãtea în geam în rafale, marginea pãdurii abia se putea zãri.
Deja îmi pierdusem orice speranţã cã voi mai ajunge la Braşov.
*
Dar mai important chiar decât destinaţia mea era sã înţeleg un lucru: ce anume se petrecea în acel autobuz? Cine erau pasagerii şi, deşi pãreau înzestraţi nu numai cu grai articulat, ci şi cu raţiune, de ce încremeneau toţi ca atinşi de un blestem? De ce aveam impresia cã sunt înconjurat de manechine vorbitoare?
Parcã m-aş fi aflat în plin scenariu de anticipaţie, într-o scenã pusã la cale de H.G. Wells sau de Asimov.
Însã eram convins cã nu visez, eram într-o stare care nu semãna deloc cu cea oniricã.
Am privit puţin în spatele meu şi s-a întâmplat ceva oarecum neprevãzut. Pe scaunul din spate stãtea o tânãrã extrem de atrãgãtoare, fardatã strident şi provocatoare.
M-am apropiat, încet, de ea şi în momentul în care i-am simţit parfumul aproape afrodisiac am simţit cã o iau razna: nãrile mi s-au dilatat, inima a început sã-mi batã neregulat, am început sã mã gândesc cum aş putea face sã o sãrut.
Desigur, toate aceste dorinţe pur fizice nu-şi aveau rostul într-un autobuz ce pãrea mai curând unul al groazei, dar nu mã puteam abţine. Fata era atât de aproape şi de ispititoare...
"Cred cã rostul meu pe lumea aceasta este sã seduc bãrbaţii. Tineri sau bãtrâni, adolescenţi neexperimentaţi sau bãrbaţi maturi, europeni, africani sau asiatici, nici unul nu-mi rezistã. Este suficient sã-mi dezgolesc puţin pieptul... Uite aşa", rosti mişcându-şi puţin bluza şi lãsându-şi sânii aproape la vedere, "sau sã-mi arãt picioarele, cam în felul acesta", spuse şi îşi ridicã puţin fusta.
Mã apucase tremuratul.
"Nu mã mirã, sunteţi o femeie extrem de frumoasã", i-am rãspuns, diplomatic.
"Ai atins vreodatã plãcerea într-un autobuz?", plusã şi îşi mai ridicã puţin fusta.
"De unul singur, nu", am încercat o glumã care în acele momente mi s-a pãrut a fi una reuşitã.
Tocmai mã întrebam cum sã fac pentru a mã apropia mai mult de seducãtoarea mea vecinã, când s-a produs acelaşi lucru ca şi în întâmplãrile precedente, numai cã în cazul ei efectul mi s-a pãrut încã şi mai grotesc.
A înţepenit pur şi simplu, muşchii feţei i-au devenit imobili, întregul trup pãrea cel al unui manechin dintr-o vitrinã. Când i-am vãzut ochii imobili, sticloşi, cum mã fixeazã fãrã a lãsa sã se întrevadã cea mai micã urmã de viaţã, am simţit fiori reci pe şira spinãrii şi aproape cã m-a luat cu leşin.
M-am îndepãrtat încet de ceea ce devenise un fel de pãpuşã a groazei şi, pentru prima datã de când mã urcasem în autobuz, m-am gândit cã aş face mai bine sã cobor.
Dar pentru asta trebuia sã îl rog pe şofer sã opreascã.
*
M-am îndreptat cãtre cabina şoferului, dar autobuzul se zgâlţâia îngrozitor, mã trezeam aruncat când într-o parte, când în cealaltã, astfel încât înaintam, practic, foarte puţin.
Am aruncat, în treacãt, o privire celorlalţi cãlãtori. Toţi erau imobili, ficşi, ca nişte manechine aruncate pe scaune.
Am ajuns, dupã eforturi considerabile, în spaţiul rezervat şoferului, iar ce am vãzut acolo nu cred cã voi uita vreodatã:
Şoferul, la fel de nemişcat ca şi pasagerii, ţinea o mânã pe volan şi una pe frânã, fãrã a apãsa prea mult pe niciuna. Avea o pereche de ochelari de soare, mustaţã şi o tunsoare ca în anii 70. Nu se deosebea prin nimic de celelalte manechine care populau autobuzul, iar în aceste condiţii faptul cã autobuzul mergea cu aproximativ 80 de kilometri la orã fãrã sã se fi produs niciun accident era un miracol.
Am încercat sã vorbesc cu el, fãrã succes. De altfel, dupã nu mult timp am renunţat fiindcã mã temeam cã, dacã prin absurd s-ar fi însufleţit şi el, mãcar pentru câteva minute, asemeni celorlalţi cãlãtori, i-aş fi putut distrage atenţia şi atunci deraparea maşinii ar fi devenit inevitabilã.
M-am întors încet, tremurând de fricã, înapoi pe locul meu şi am privit din nou pe fereastrã.
Am putut vedea un soare violet deschis, strãlucitor cum nu vãzusem vreodatã, mi-am dat seama cã afarã ploua cu petrol şi am mai putut zãri câţiva reni în întregime din gheaţã care se deplasau în sens invers cu autobuzul.
Uluit, mi-am dat în cele din urmã seama cã intrasem într-o lume paralelã, cu unele asemãnãri, dar şi - cum cititorul şi-a dat deja seama - cu multe deosebiri faţã de lumea din care proveneam.
Dacã aceastã tranziţie se fãcuse încã de la început, de când rãtãceam pe autostradã, sau dacã se produsese dupã ce mã urcasem în autobuz - nu-mi puteam da seama.
*
...S-a fãcut târziu. Afarã, pe cer, se vedea deja luna vernil, de un colorit straniu şi cu o formã aparte, cum nu le-a fost dat multor muritori sã vadã.
Animale translucide, dar vii pãşesc pe lângã autobuz, flãcãri reci ţâşnesc din asfalt, arteziene nemaivãzute întregesc peisajul.
Când a sosit miezul nopţii, pe cer s-a afişat ora 0.00 pe un cadran imens, care a dispãrut, însã, dupã vreo 30 de secunde, la fel de misterios cum şi apãruse.
În autobuz s-a urcat un cãlãtor grãbit. Pãrea un funcţionar de bancã sau ceva asemãnãtor.
I-am fãcut semn sã vinã mai aproape.
"Sunteţi de mult în zonã?", l-am întrebat, dar, cum nu pãrea sã se grãbeascã în a-mi da un rãspuns, am continuat: "Eu sunt scriitor. M-am rãtãcit cândva încercând sã ajung în oraşul Braşov, apoi am luat parte la evenimente tot mai ciudate. Am renunţat sã mai încerc sã înţeleg ce se întâmplã, dar mã rog sã nu se mai producã şi altceva şi, mai ales, ca autobuzul sã nu facã accident. Şoferul, cel puţin, nu pare a-i putea asigura o direcţie".
M-a privit preţ de câteva secunde, fãrã sã zicã nimic.
"Desigur, mi-aş dori ca mâine sã vãd, de exemplu, rãsãritul soarelui violet, dar nu ştiu dacã mâine voi mai fi aici sau dacã în aceastã lume existã mâine sau existã timp... Înţelegeţi, dacã aici existã timp...", am rostit, apoi muşchii feţei mi s-au fãcut imobili, trupul mi-a înţepenit, iar privirea mi-a devenit brusc sticloasã, rece.
