...Anii trecuserã peste el, dar bãtrânul magician ştia cã încã mai are putere, cã încã mai poate susţine un show care sã ridice sala în picioare.
Ar fi vrut...
...Dar ce sens au toate aceste gânduri acum, când stã într-un apartament vechi, singur, uitat, pãrãsit de toatã lumea...
De-abia îşi mai duce zilele. Iese din casã când şi când, pentru a-şi cumpãra o pâine, umblând încet, uşor adus de spate, iar copiii râd pe seama lui şi îl aratã cu degetul.
"Ai auzit, cicã moşul ãsta a fost magician", zice unul. "Moşule, poţi sã faci un truc pentru noi?", rosteşte altul, şi apoi încep toţi sã râdã.
Bãtrânul Klaus nu-i bagã în seamã, trece, cu demnitatea care i-a mai rãmas, mai departe, dar în sinea sa suferã.
Sã ai lumea la picioare, sã fii eroul care apare într-o salã arhiplinã, sã te preia toate televiziunile, iar acum sã ajungi bãtaia de joc a puştilor din cartier...
*
Stã închis în casã şi îşi aminteşte vechile numere. Lama care trece prin sticlã, moneda care dispare, cuţitele aruncate câte unul pe secundã care se înfig în jurul trupului Anjei, asistenta sa suedezã, şi câte altele...
Au fost vremuri glorioase. Avea bani, faimã, dar, mai presus de toate, avea pentru ce sã trãiascã.
Ce înseamnã sã ai un ţel, în momentul în care aproape cã te rogi sã rãmâi lucid pentru a nu fi dus la azil, ce înseamnã viaţa dacã deja te întrebi când se va sfârşi?
Klaus avea mândria de a fi un adevãrat magician, care nu se ocupa cu simplul iluzionism, cu trucuri ieftine menite sã inducã în eroare asistenţa. Stãpânea secrete de la graniţa dintre lumi, iar transformarea metalului în lichid sau dematerializãrile le fãcea în mod real.
O singurã datã s-a speriat, când avea un şarpe pe care trebuia sã-l foloseascã într-un numãr şi, înainte de spectacol, când l-a scos din adãpost, şarpele a scos un sâsâit prelung, l-a privit fix şi Klaus ar putea sã jure cã i-a vorbit: "Sãrman magician, crezi cã eşti stãpânul lumii, dar lumea întreagã, de fapt, nici nu existã... Eşti stãpân peste nimic", spuse şarpele şi se încolãci în jurul lui.
Atunci, pentru prima datã în viaţã, magicianul a îngheţat de teamã. Era mult prea straniu, chiar şi pentru el, ca un şarpe sã-i vorbeascã cu glas omenesc, iar, în plus, cuvintele rostite îi dãdeau fiori.
Nu a spus nimãnui, şi-a fãcut numãrul, dar acea întâmplare nu a uitat-o niciodatã.
*
Contemplându-şi singurãtatea şi durerea, Klaus se îndoia, dupã cum am spus, cã are pentru ce sã trãiascã.
Zilele lungi şi chinuitoare se scurgeau lent, oamenii nu-l mai cunoşteau, iar copiii continuau sã râdã de el.
Cine ar fi bãnuit cã, în urmã cu cincisprezece ani, când era încã activ, se îndrãgostise de Anja? O iubise în tãcere, o adorase aproape, dar fãrã sã deconspire taina. Îşi dãdea seama cã tocmai în acest caz profesia nu se putea întrepãtrunde cu viaţa personalã, succesul, cariera, faima sa depindeau de acurateţea show-ului, iar dacã Anja ar fi bãnuit ceva ar fi putut refuza sã mai colaboreze cu el.
Numãrul cu asistenta suedezã nu era unul propriu-zis de magie. Trebuia sã arunce zece cuţite într-un interval de timp extrem de scurt, cu o putere foarte mare, exact în jurul fetei, care stãtea lipitã de un suport de lemn. Era, deci, mai mult o probã de îndemânare, dar magicianul se folosea, în acest numãr, şi de o comunicare cu lumea de dincolo, avea un mod propriu de a se concentra, dupã care arunca, rând pe rând, cu o vitezã uluitoare, obiectele ucigaşe.
Dupã ce au întrerupt colaborarea, s-a gândit sã-i mãrturiseascã, dar şi-a reprimat acest gând, fiindcã, mai mult ca sigur, Anja îl vedea, la fel ca şi copiii, drept un biet bãtrân neputincios.
*
Însã cel mai greu îi venea sã se împace cu lipsa publicului. Nu era vorba doar de un spectacol pe care îl susţinea într-o salã, ci de comuniune, de participare, de interacţiune.
Klaus îşi privea întotdeauna publicul cu fascinaţie. Când îşi îndrepta privirea asupra sãlii, ştia cã ceva cu adevãrat magic se produce, cã devine una cu fiecare membru din public, cã pentru ceea ce urma sã facã îşi extrãgea, poate, energia din zeci de trupuri şi suflete. Intra ca într-un fel de transã, iar la sfârşit se simţea golit, epuizat, auzind doar aplauzele furtunoase care acopereau sala. Şi care îi erau dedicate.
Ce sentiment unic! Ce sublim!
Ce sã facã acum, nevoit sã împartã apartamentul cu un biet canar al cãrui cântec îi pãrea şi acela stingher şi trist, silit sã îşi ducã zilele în singurãtate? Nu avea din ce sã îşi mai ia energia, se simţea ca un general fãrã armatã (poate, asemeni celebrului general al armatei moarte, al lui Kadare), ca un orator fãrã public, ca un predicator fãrã adepţi.
Unde sã alerge pentru a fi salvat? La ce sã mai spere?
Bãtrânul magician ajunsese sã se gândeascã tot mai des la moarte.
*
Pe neaşteptate, într-o dimineaţã de noiembrie, a primit un telefon de la un organizator de spectacole. Acesta îi propunea o apariţie ca pe vremuri, bine remuneratã şi televizatã, cu singura condiţie de a atrage cât mai mulţi spectatori, de a susţine un numãr pe care nu-l mai fãcuse niciodatã.
La început, a vrut sã refuze, motivând cã acum este bãtrân şi obosit. Dar, la simplul gând cã ar putea reînvia trecutul, a promis cã se mai gândeşte.
Apoi, din nou singur în camerã, s-a tot frãmântat. Ce numãr sã facã? Cum sã atragã publicul dupã atâta timp? Ce sã invente?
Dupã o noapte nedormitã, i-a venit o idee. Periculoasã, dar singura în mãsurã sã îi asigure succesul.
În numãrul cu Anja se baza doar 30% pe îndemânare, iar restul provenea din acea concentrare supraomeneascã, din acea energie pe care şi-o lua din comunicarea cu cerurile. Ca atare, putea privi atent ţinta, se putea lãsa legat la ochi şi apoi putea sã-şi ducã la bun sfârşit numãrul chiar şi fãrã sã o vadã pe Anja. Totul era ca nimic sã nu-l tulbure din concentrarea premergãtoare numãrului, aşa cum un karatist de elitã îşi adunã toate forţele într-un singur punct.
Peste câteva zile, l-a sunat pe organizator şi i-a spus cã acceptã.
*
În zilele urmãtoare, magicianul nu a avut linişte. Se pregãtea deja pentru marele show, pentru marea reuşitã. Nu le-a mai acordat atenţie nici celor cu care se întâlnea în mod obişnuit, nici copiilor.
Într-o noapte a avut un coşmar, în care îşi pierdea sufletul şi era târât în iad, dar nu i-a acordat atenţie. Trebuia sã reuşeascã - atunci ori niciodatã.
...Din nou în faţa sãlii arhipline. Klaus nu crezuse cã va mai trãi aşa ceva vreodatã, nu îşi imaginase cã va vedea încã o datã publicul în faţa sa.
Brusc, toate orele de nesomn, toatã tristeţea şi decãderea, toatã batjocura unora dintre semeni au dispãrut pentru a face loc magicului sentiment de odinioarã, contopirii cu publicul, fascinaţiei scenei.
Magicianul întinerise dintr-o datã, nimic nu îi pãrea mai uşor şi mai natural decât sã se afle din nou pe scenã, aştepta reacţia publicului ca pe o eliberare, ca pe o mântuire aproape.
Luminile colorate se aprindeau în jurul lui şi simţi ceva ciudat, ca o ameţealã plãcutã, cum îi cuprinde tot corpul.
Anja a pãşit pe scenã, în uralele publicului. S-a lipit de panoul din lemn şi a aşteptat.
Asistentul a venit şi l-a legat la ochi. Klaus nu avea emoţii, fiindcã îşi planificase fiecare pas, fiecare gest.
Mai mult, când va ajunge din nou acasã se va uita la înregistrarea spectacolului, la cel mai de succes show al sãu.
Pentru o clipã, nu s-a gândit la nimic, apoi s-a concentrat. A luat primul cuţit în mânã şi s-a pregãtit sã-l arunce.
Atunci, preţ de câteva secunde, în locul luminii celeste pe care o vedea de obicei, în faţa ochilor i-a apãrut şarpele vorbitor, care îi spunea aceleaşi cuvinte:
"Sãrman magician, crezi cã eşti stãpânul lumii, dar lumea întreagã, de fapt, nici nu existã... Eşti stãpân peste nimic".
Klaus a înţeles, în ultimul moment, cã fusese înşelat de forţele întunericului, a vrut sã-şi opreascã mişcarea braţului, dar era prea târziu: cuţitul a pornit din mâna sa şi, cu o vitezã colosalã, s-a îndreptat cãtre Anja, înfigându-i-se direct în gât şi ucigând-o pe loc.
În salã s-au auzit ţipete, în timp ce sângele curgea în şiroaie din gâtul asistentei suedeze.
Bãtrânul magician şi-a dezlegat repede ochii, doar pentru a-şi privi, cutremurat de groazã, iubita moartã şi însângeratã.
"Sãrmanã Anja, nici mãcar nu am apucat sã-ţi spun cât te-am iubit", murmurã Klaus şi izbucni într-un hohot de plâns.
Se gândise cã va fi ultima reprezentaţie, dar nu şi cea mai tragicã.
"Stãpân peste nimic... stãpân peste nimic", auzea în continuare, sacadat, cuvintele şarpelui, în timp ce publicul îngrozit pleca afarã din salã, iar lumea întreagã se învârtea cu el, ca într-un carusel al morţii şi al înşelãciunii.
