Scena 1. Scriitorul, singur în apartamentul sãu. Bea puţin din paharul cu gin şi priveşte fix pe fereastrã. Lumina lunii este tulburatã puţin de câţiva nori trecãtori, apoi bate din nou în geam.
â€O viaţã... o viaţã întreagã, pentru ce?â€. Şi-a amintit în treacãt, parţial cu amuzament, parţial cu tristeţe, de un documentar vechi. â€O viaţã pentru o ideeâ€. Da, dar, în cazul sãu, care era ideea? Aproape de capãtul drumului, a aflat, cu adevãrat, ceva? Ştie care este sensul ultim al experienţei (uneori plãcutã, de cele mai multe ori tragicã) numitã viaţã?
A iubit, a sperat... A scris. De la moartea fiicei sale, Eva, survenitã în urma unui stupid accident de avion, nu şi-a mai revenit, cu adevãrat, niciodatã. Da, desigur... Nuvele, cititori, premii... Sticla cu gin, jocul stelelor pe cer, inspiraţia... O chemare pierdutã adresatã divinitãţii, o ispitã a întunericului, o nouã experienţã...
Dar trebuia sã fie totul aşa? Sã se înece în propriile lacrimi, sã uite cã a fost fericit vreodatã?
Astãzi avea întâlnire cu un student la Litere care lucra şi pentru o cunoscutã firmã. Un admirator al lucrãrilor sale şi al literaturii în general. Spera sã se detaşeze de toate aceste gânduri pentru a putea face faţã cu succes întâlnirii.
Scena 2. Scriitorul, tânãrul.
Într-un local din centru.
Tânãrul: M-am hotãrât sã-ţi vorbesc astãzi despre iubire. Nici eu nu credeam prea mult în ea pânã când am cunoscut-o pe Ana. Este sublim...
Scriitorul: Iubirea existã doar în romane şi pe alte planete. În viaţã, e o porcãrie.
Tânãrul: Dar o iubesc pe Ana! Este femeia vieţii mele şi o voi cinsti pe vecie.
Scriitorul: Ştii ce se va întâmpla în mai puţin de un an? Ana va fugi cu un bogãtaş în strãinãtate, iar tu te vei consola în braţele unei balerine nimfomane. Veţi face - sau nu - o droaie de plozi cretini pe care îi veţi duce la mall. Asta e iubirea, asta e viaţa.
Tânãrul: Eşti crud!
Scriitorul: Crud? Nu. Realist.
Se lasã un moment de tãcere. Studentul îşi aprinde o ţigarã, scriitorul soarbe încet din paharul cu gin. Ospãtarul trece pe lângã masa lor şi se intereseazã, discret, dacã mai doresc ceva. Dupã un schimb scurt de replici, se îndepãrteazã.
Tânãrul: Dacã tot a venit vorba, tu ai iubit vreodatã pe cineva?
Scriitorul (tulburat, amintindu-şi brusc de chipul Evei): Da. Am avut o soţie care a fugit în America. Şi o fatã cãreia îi duc acum flori la cimitir. A cãzut cu avionul spre Los Angeles, unde locuieşte fosta nevastã.
Tânãrul (schimbat la faţã, uşor palid): Îmi pare sincer rãu. Nu am ştiut, altfel nu te-aş fi întrebat.
Scriitorul (cu ochii puţin ceţoşi, punând paharul jos): Nu-i nimic. Nu aveai de unde sã ştii.
Tânãrul (dupã încã o pauzã): Şi care crezi cã va fi romanul viitorului?
Scriitorul (zâmbind amar, uşor ironic): Pentru a avea acest roman, trebuie mai întâi sã avem viitor.
Tânãrul: Asta da, e de ţinut minte.
Scriitorul: Oricum, trebuie sã aducã a Bulgakov. Sau Cortazar. Sau ceva. Nu mai avem nevoie de încã un experiment plin de fraze care nu spun nimic şi de scene de sex menite sã aţâţe fanteziile gospodinelor.
Tânãrul (meditativ): Vom vedea...
Se mai întreţin puţin, apoi se despart. Fac schimb de cãrţi de vizitã, deşi se ştiau de ceva vreme.
Scena 3. Tânãrul, acasã. Învaţã pentru sesiune, apoi închide manualul şi priveşte absent ecranul televizorului, care era stins.
Îşi aminteşte de Ana.
â€Vom ajunge departe... Lumea va fi a noastrã. Dar pentru ce acest zbor frânt care a apãrut în viaţa scritorului, pentru ce avioanele se prãbuşesc?â€.
Din combinã se aude celebra piesã a anilor 80, Wonderful Life. Între timp, interpretul ei a decedat în urma unui accident de maşinã. Stupid. Barbar. Fãrã sens.
În sufletul studentului s-a strecurat, mutã, rece, perfidã, îndoiala.
Trebuie sã îndepãrteze aceste gânduri de la el.
Sã înveţe cât mai mult, sã-şi croiascã un rost.
Sã aibã un copil cu Ana, sã le asigure un viitor.
S-a hotãrât sã mai aibã o întâlnire cu scriitorul, în care sã-i vorbeascã despre planurile sale.
Scena 4. Scriitorul, tânãrul. În acelaşi local.
Tânãrul: Ştiu, viaţa poate fi absurdã. Dar trebuie sã mã folosesc de prilejul care mi s-a dat, de a-mi construi singur viitorul. Pot face lucruri mari în firmã, am un plan.
Scriitorul (absent): Adicã? Mai precis?
Tânãrul: Vreau sã-mi ajut patronul, sã mã implic cu adevãrat în acest proiect.
Scriitorul: Ştii ce va face patronul cu banii încasaţi, dacã vei reuşi cu proiectul? Va pleca în vacanţã în Tenerife, unde va priza cocainã. Ştii ce va face dacã vei da greş? Te va concedia fãrã nicio urmã de regret şi va angaja pe altul care sã reuşeascã, pentru a nu rata vacanţa şi drogurile.
Tânãrul: Nu-l cunoşti, Alex e altfel.
Scriitorul: Nu-l cunosc pe Alex, dar toţi patronii sunt la fel. Sunt mai cinici chiar şi decât mine şi nu au suflet nici cât o piatrã seacã.
Tânãrul (decepţionat): Tu nu crezi chiar în nimic?
Scriitorul (cu o minã dezabuzatã): Ba da. În durere şi în paharul cu gin.
Tânãrul: Ştiu ce simţi. Sã nu crezi cã, fiindcã sunt mai tânãr, nu pot înţelege. Dar vei vedea cã viaţa poate însemna şi mai mult decât atât. Când crezi cã totul s-a terminat pentru tine, îţi mai rezervã o surprizã.
Scriitorul (puţin schimbat): Sã ştii cã, de data asta, îţi dau dreptate. Dacã mã mai ţine ceva în viaţã, este speranţa cã mai existã şi altceva.
Tânãrul (îmbujorat, uşor condescendent): Sã bem pentru asta!
Mai stau puţin de vorbã, apoi fiecare o porneşte în direcţia proprie. Se salutã la despãrţire.
Scena 5. Fata, într-o salã de cinematograf. Vãzuse un film de dragoste.
Oare iubitul sãu, student la Litere şi angajat al unei cunoscute firme, o va trãda vreodatã? Oare vor fi cu adevãrat fericiţi?
Şi dacã nu, ceea ce nici nu voia sã îşi închipuie cã se va întâmpla, mãcar copiii lor vor fi?
Ce este viaţa şi încotro ne duce ea cu adevãrat?
Plãcere, orgasm, abandonare, moarte...
Uitare de sine, filosofare, spleen...
Întoarcere în trecut, melancolie, impresii...
Apoi, ca o loviturã de secure, imprevizibilul...
Nu ştia ce sã creadã.
A ieşit din salã printre ultimii spectatori şi s-a oprit, uşor ameţitã, la o cafenea.
Şi-a imaginat, în mod absurd, cã se va lãsa agãţatã în acea cafenea de un tânãr cu faţã de actor, cã vor merge împreunã într-o camerã de hotel, cã îl va trãda pe prietenul ei...
Apoi a alungat aceste gânduri, pe care tot ea le-a catalogat ca fiind total nepotrivite, şi a început sã se gândeascã tot mai serios la viitor.
Voia sã aibã o fetiţã.
Scena 6. Scriitorul, tânãrul. La local.
Se întreţin puţin la un pahar, apoi liniştea le este tulburatã de câţiva manifestanţi care participau la un miting. Se aud câteva scandãri, este agitaţie. Forţele de ordine sunt, şi ele, prezente.
Tânãrul: De data aceasta am sã ies la vot. Dreapta trebuie sã învingã, nu se mai poate aşa.
Scriitorul: Dreapta, stânga, extrema, centrul... Te uiţi la filme cu mafie? La Piovra, The Godfather, L onore e il rispetto?
Tânãrul: Da, de ce?
Scriitorul: Acolo vei gãsi toate rãspunsurile despre politicã. Nimeni nu ajunge lider politic, indiferent de orientare, fãrã sã fie mânjit, fãrã sã fie bãgat pânã în gât. Votul tãu nu schimbã decât orientarea mitralierei. Şi eventual preţul tãcerii.
Tânãrul: Dar cum sã ne dobândim adevãrata libertate?
Scriitorul (meditativ, grav): Adevãrata libertate se aflã în noi înşine.
Tânãrul (ridicând uşor din sprâncene): Aşa este, dar unii tot vor sã ne-o confişte.
Scriitorul (uşor plictisit): Tant pis. Cu atât mai rãu pentru ei. Frumuseţea, sufletul omului şi Dumnezeu, doar acolo existã libertate.
Tânãrul (stimulat de turnura pe care o luase conversaţia): â€Frumuseţea este pe atât de misterioasã pe cât este de înfricoşãtoare. Dumnezeu şi diavolul se luptã acolo, iar câmpul lor de bãtãlie este inima omuluiâ€. Cred cã ai recunoscut citatul.
Scriitorul (prins în joc): Cum sã nu. Dostoievski. Este adevãrat, binele şi rãul se luptã pentru sufletele noastre. Dar nimeni nu ne poate lua libertatea. Nici mãcar politicienii.
Studentul (puţin intrigat): Tot mai crezi cã sunt toţi la fel?
Scriitorul (cu un rictus, apoi dând paharul pe gât): E singura mea certitudine.
Peste puţin timp, merg spre staţia de tramvai, trecând neobservaţi prin mulţimea gãlãgioasã.
Scena 7. Tânãrul, fata. La ea acasã.
Tânãrul: Vom fi fericiţi, îţi promit. Nimic nu ne va sta în cale.
Fata: Iubirea este unicã.
Tânãrul (brusc, nedându-şi seama de ce spune tocmai asta): La fel şi uitarea.
Fata (neluând în seamã ultima replicã): Dacã vom avea o fetiţã, îi vom pune numele Irina-Claudia.
Tânãrul: Un nume prea frumos pentru o lume imperfectã.
Fata: O lume în care, totuşi, este loc pentru toţi.
Tânãrul: Paradoxal, mai puţin pentru cei care îşi ridicã statui în timpul vieţii.
Fata (dezbrãcându-se): A mai rãmas puţin...
Tânãrul (misterios): Pânã la fericire sau pânã la trãdare?
Fata (miratã): Ce vrei sã spui?
Tânãrul (cuprinzând-o în braţe): Nimic. Sunt student la Litere, ai uitat?
Cei doi fac dragoste, în semiîntuneric, pe acordurile unei piese lente ce se aude din combinã.
Fata este ameţitã, ca în transã. Rosteşte urmãtoarele cuvinte, fãrã sã-şi dea seama de ce o face: â€Viaţa va birui moartea, dar destinul îmi va fi schimbat de o tentativã de sinucidereâ€.
Tânãrul, prins în actul dragostei, nu o aude.
Rãmân îmbrãţişaţi, iar el îi şopteşte: â€Te iubesc!â€.
Scena 8. Scriitorul, la cimitir.
La mormântul Evei. Aşazã florile cu grijã, tãmâiazã, apoi, vãzându-i chipul drag în fotografia de pe cruce, izbucneşte în plâns.
Încearcã sã se controleze, dar lacrimile îi curg pe obraji în şuvoaie nestãvilite.
Zguduindu-se din tot trupul, sãrutã fotografia şi murmurã:
â€Eva, în curând vom fi împreunã... Nu mai pot suporta nici viaţa, nici sã fiu despãrţit de tineâ€.
Se aude cântecul pãsãrelelor, iar câţiva rromi îşi plâng mortul.
â€Am cedat... Poate cã e prea devreme, poate cã sunt laş, poate cã trebuia sã mai lupt... Dar, Eva, aşteaptã-mã, te rog! Vin la tine...â€.
Scriitorul pãrãseşte în grabã locul şi iese pe poarta cimitirului.
Ploua infernal, udându-l atât pe el, cât şi monumentul funerar din care îi zâmbea fiica trecutã prematur în nefiinţã.
În staţia de autobuz, când se apropie un camion, îşi ia avânt şi încearcã sã se arunce direct sub roţi.
O tânãrã îl prinde de braţ şi îl opreşte:
â€Dacã faci asta, vei pierde chiar şi puţinul pe care-l mai ai!â€.
Derutat, încã plângând, se opreşte.
Tremurã în ploaie.
â€Nu eşti singur. Hai sã bem o cafeaâ€, rosteşte tânãra.
Stã pe gânduri un moment, apoi acceptã.
Scena 9. Scriitorul, fata. La local.
Scriitorul (începând sã-şi revinã, deşi şocat): De obicei, asta se întâmplã în filme.
Fata (zâmbind): Viaţa e un film. Un mare film, la care avem datoria de a sta pânã la final.
Scriitorul: Un final care a fost scris deja.
Fata: Depinde. Uneori chiar actorii mai modificã scenariul.
Scriitorul: Mda. Totul e sã aibã talent.
Fata: Sã îl aibã şi sã îl şi foloseascã.
Scriitorul (gândindu-se la student): Ştiu pe cineva care îl are, dar nu ştie încã exact cum sã-l foloseascã.
Fata (uşor cochetã): Ai o privire pe care nu am mai întâlnit-o pânã acum.
Scriitorul: Îţi plac finalurile-şoc?
Fata: Depinde. Dacã sunt scrise de Eugene O Neill, da, îmi plac.
Scriitorul: Interesant cã l-ai pomenit. (Încercând sã fie galant): Scuzã-mã, nu te-am întrebat: Cum te cheamã?
Fata (roşind uşor): Ana.
Scriitorul (şocat, perplex): Da, într-adevãr, e un final-şoc. Dacã studentul se va sinucide în urma trãdãrii, aş putea spune cã e chiar demn de O Neill.
Fata (care nu a auzit decât ultimele cuvinte): Poftim? Nu înţeleg.
Scriitorul (grav): Ca sã fiu sincer, nici eu. Delirez. Dar asta e viaţa. O viaţã pe care avem datoria sã o ducem pânã la capãt.
Fata: Datoria?
Scriitorul: Da. Sau, dacã preferi, nebunia.
