...A trebuit sã plec de acasã, având o întâlnire de onoare cu cineva apropiat - şi am fãcut-o cu plãcere, dar nu aş fi bãnuit cã voi avea parte de una dintre cele mai stranii zile din întreaga existenţã.
Stranie ca experienţã, în primul rând, nu neapãrat ca interacţiune directã.
M-am urcat în autobuz negândindu-mã decât cum sã duc la bun sfârşit întâlnirea şi sã mã refugiez timp de vreo douã ore în parc, întrucât natura ne dãruise o zi însoritã, cum nu mai fusese de mult timp.
Aproape cã mi s-a tãiat respiraţia vãzând o pasagerã, pe unul dintre scaune, care semãna izbitor de mult cu verişoara mea. Şi nu doar cã exista o asemãnare fizicã, dar şi culorile îmbrãcãmintei, tenul uşor negricios şi faptul cã nu avea fard aproape deloc contribuiau la aceastã similitudine frapantã.
Nu era ea (locuieşte în altã ţarã, iar la o privire mai atentã se puteau gãsi şi mici deosebiri), dar cu puţin aranjament i-ar fi putut fi, foarte bine, sosie.
M-au cuprins o serie de sentimente contradictorii, fiindcã am fost îndrãgostit în secret de acea verişoarã de care mã separau nu numai distanţa, ci şi starea matrimonialã (ea are un prieten constant) şi modul de viaţã.
Brusc, mi-au trecut prin minte cele mai absurde gânduri, cum ar fi sã o abordez pe necunoscuta din autobuz încercând sã mã apropiu de ea, deşi eram conştient cã totul pornea de la o asemãnare fizicã.
Dincolo de faptul cã fata din maşinã ar fi putut crede cã nu sunt în toate minţile, încã şi mai împovãrãtor îmi apãrea gândul cã, dacã am fi ieşit împreunã, aş fi aşteptat de la ea sã se comporte, sã gîndeascã şi sã simtã precum cealaltã - ceea ce, desigur, ar fi fost absurd, iar odatã deconspirat secretul, întreaga relaţie s-ar fi nãruit, şi pe bunã dreptate.
Nu m-am aşezat lângã ea, mi s-ar fi pãrut împovãrãtor pentru amândoi, dar am mai cercetat-o discret cu privirea pe parcursul cãlãtoriei.
Mi-am amintit ce a scris undeva un scriitor român cunoscut, cã, licean sau student fiind (nu mai reţin exact) l-a cuprins ceva asemãnãtor geloziei când a vãzut un coleg având între mâini exact cartea pe care o citea el în acel moment. Tot aşa şi eu, dacã l-aş fi avut în faţã pe prietenul domnişoarei din STB cred cã aş fi simţit nevoia sã-i spun cã fata în cauzã îmi aparţine şi mie în egalã mãsurã, cã mã simt foarte familiar cu ea şi are un loc aparte în memoria mea sentimentalã...
De ce?
Pentru cã seamãnã cu o verişoarã inaccesibilã?
Bizar, foarte bizar...
*
Însã, pornind de la aceastã neaşteptatã farsã a destinului, mi s-a declanşat o avalanşã de gânduri şi de consideraţii colaterale.
De ce aproape întotdeauna ne dorim ceea ce nu putem avea? O persoanã, o conjuncturã, o situaţie care ne vor rãmâne pe veci inaccesibile.
Cum definim fericirea, acea himerã dupã care aleargã toţi muritorii fãrã sã o atingã vreodatã?
Cei mai mulţi o leagã de bunãstarea materialã şi de fericirea în dragoste. Destul de îndreptãţit, dar... existã un mare dar. Poţi fi milionar, dar nefericit în dragoste sau suferind de o boalã gravã. Poţi fi fericit în dragoste, dar persoana iubitã sã moarã. În sfârşit, poţi avea un proiect mãreţ, dar sã te îmbolnãveşti şi sã mori chiar tu.
Şi atunci, la ce bun tot efortul?
Suntem, cu adevãrat, altceva decât participanţi la un experiment în care nu e, de fapt, nimic nou sub soare? "Personajul X s-a îndrãgostit fãrã speranţã de o vedetã de cinema... Personajul Y suferã de cancer... Personajul Z are un deces în familie..." Şi tot aşa.
Atunci, ce este fericirea şi care este destinaţia ultimã a vieţii?
*
...Mã uitam la mulţimea de oameni de pe stradã, apoi din parc. Unii tineri, cuprinşi de ardenţa specificã vârstei, alţii bãtrâni, ducându-şi povara cu demnitate. Unii plimbând cãrucioare cu copii al cãror viitor le este necunoscut - va fi unul cu final fericit sau tragic? Alţii privind soarele şi trãind fericirea momentului.
"People are strange" - mi-am amintit brusc piesa The Doors care mã fascinase în tinereţe şi parcã atât versurile, cât şi linia melodicã se potriveau cu acest melanj straniu în care îşi aveau un loc al lor şi verişoara, şi necunoscuta din autobuz, şi persoana cu care avusesem întâlnire, şi tinerii, şi bãtrânii, şi cei fericiţi, şi cei trişti, şi vânzãtoarea de pizza, şi librarul...
Mi-am mai rememorat cuvintele psihiatrei mele (între timp, trecutã la cele veşnice, odihneascã-se în pace!), care îmi spunea cã este foarte important ca fiecare sã facã cum se cuvine acel lucru la care se pricepe cel mai bine.
Pe moment n-am înţeles foarte bine, mi se pãrea oarecum un sfat banal, dar ulterior i-am realizat profunzimea, iar în aceastã zi neobişnuitã am avut revelaţia cã toţi suntem în alergare într-un cros al existenţei în care dacã mãcar unul se opreşte, încã o duzinã se vor împiedica de el, periclitând desfãşurarea întregii întreceri.
Rolul brutarului sau al vânzãtoarei de alimente ar putea pãrea banal, dar dacã nu ar fi ei, atât intelectualii, cât şi filosofii ar muri de foame. Poliţistul e hulit de multã lume - şi totuşi, dacã nu ar exista lege, s-ar crea o anarhie imposibil de controlat. (Cã legea e uneori aplicatã strâmb, asta e altã discuţie). Fãrã profesori şi educatori copiii noştri nu ar ajunge nicãieri.
La o analizã atentã, fiecare are rolul lui, suntem piese într-un imens angrenaj a cãrui oprire ar însemna dispariţia omenirii.
*
Mi-am amintit, de asemenea, de discuţiile pe care le aveam cu un prieten în tinereţe - tot încercam sã construim, ipotetic vorbind, modelul unei societãţi ideale.
Idealist am rãmas şi astãzi, numai cã ştiu cã acea societate nu e posibilã pe Pãmânt, dacã admitem imperfecţiunea umanã.
...Ştim cã nu vom fi fericiţi, cã miracolele dureazã foarte puţin, cã destinaţia ultimã pe Terra este moartea - şi totuşi ne agãţãm cu disperare de viaţã.
E singurul lucru pe care îl cunoaştem, e singurul bun de a cãrui posesie nu ne îndoim - şi atunci vrem sã ne asigurãm din toate puterile cã nu îl vom pierde.
Este ceea ce a relevat Shakespeare în Hamlet - preferãm chiar şi suferinţele existenţei terestre unui salt în necunoscut. Fiindcã lumea cealaltã, transcendentul, chiar admiţându-le existenţa, rãmân teritorii necunoscute, de care ne este fricã.
Existã o anumitã mãreţie în demnitatea omului de a vrea sã trãiascã în continuare, în pofida suferinţelor şi decepţiilor, în tenacitatea de a nu abandona, dar de cele mai multe ori o face şi datoritã speranţei cã în cele din urmã va obţine ceea ce-şi doreşte, iar când acest lucru nu se întâmplã, soarta sa seamãnã cu a unui câine vagabond ridicat de ecarisaj.
*
...De la un moment dat toate au început sã mi se învãlmãşeascã în minte, imaginea necunoscutei din autobuz, amintirile discuţiilor din tinereţe, ştirile oribile ale Apocalipsei (dincolo de catastrofe naturale şi violenţe umane, poate cã cel mai mult m-a oripilat ideea cã trebuie sã acceptãm o societate a viitorului în care munca umanã va fi preluatã de roboţi - prilej de câştig pentru patronii avizi, dar şi sfârşitul indirect al civilizaţiei umane), pãrinţii plimbând cãrucioare în parc, zâmbetul afabil al vânzãtoarei de pizza, imaginea bãtrânului care încerca sã-şi ducã cu demnitate povara zilelor care i-au mai rãmas, pisica alergând pe iarbã în cãutarea câtorva bucãţi de mâncare...
Şi mi-am dat seama cã şi eu fac parte din acest spectacol al lumii, pe care nu o cunoaştem în totalitate, deşi trãim în ea, cã mã agãţ la rândul meu de o existenţã care include şi suferinţa, nevrând însã sã mã aventurez în necunoscut, cã sunt, probabil, personajul "X" dintr-o serie interminabilã de personaje care au gândit, simţit, iubit, sperat în mod similar...
Viitorul îmi apare acum, mai mult decât oricând, ca o imensã necunoscutã, într-o lume aflatã, parcã, în contrasens cu ea însãşi.
Şi nu pot sã rãspund la întrebarea: "Va fi prea târziu pentru zorii zilei de mâine?" decât astfel: pentru trupurile noastre obosite şi supuse îmbãtrânirii, probabil cã da.
Pentru suflete - niciodatã...
