Vladimir îşi dorise dintotdeauna sã devinã actor. Era fascinat de ideea de a putea transmite publicului stãri, emoţii, interpretãri prin magia interpretãrii unui rol.
Fiindcã era convins cã era vorba de ceva magic.
Simţea undeva, în adâncul sãu, o chemare stranie, de a da viaţã personajelor din operele literare care îl atrãgeau, de a se contopi cu ele"¦
A fãcut mai întâi repetiţii în faţa oglinzii, pentru a se asigura cã poate reda ceea ce îşi doreşte, apoi a susţinut concurs la Universitatea Naţionalã de Artã Teatralã şi Cinematograficã - şi, spre marea sa bucurie, a reuşit.
A învãţat de la profesori iscusiţi aceastã artã, a fãcut zeci de ore de repetiţii, dar în acelaşi timp a dat frâu liber instinctului nestãvilit ce-l îndrepta cãtre o interpretare sau alta, la fel cum un fotbalist de geniu poate înscrie şi cu ochii închişi.
*
Stãtea în faţa oglinziii.
"Are you talkin to me?", repetã de câteva ori, imitându-l pe de Niro. "Acesta, fie cã vrei sau nu, va fi sfârşitul unei profeţii care dateazã de milenii", rosti apãsat o replicã ce îl obseda.
"Cãrãrile rãului sunt la fel de neştiute ca şi cele ale luminii", improvizã.
Repeta mereu, uneori şi noaptea visa cã interpreteazã.
Sã dai viaţã,¦ Sã fii un fel de creator în miniaturã, fiindcã şi actorul creeazã, în felul sãu, chiar dacã autorul "de drept"este Shakespeare, Ibsen sau Gogol.
Dupã ce a jucat în câteva piese studenţeşti, a avut şansa sã fie selectat pentru un rol în "Macbeth", jucat pe scena Teatrului Naţional.
Avea emoţii cumplite, inima îi bãtea cu putere, pulsul îi era neregulat.
Apoi a intrat în rol, pe care l-a jucat impecabil.
Când a rostit "Fie ce-o fi, rãstimpul şi ceasul depreunã
Se scurg şi-n zilele cu crâncenã furtunã", sala pãrea cã îl priveşte ca în timpul unei şedinţe de hipnozã.
La cãderea cortinei, aproape a plâns.
Era primul sãu rol cu adevãrat important şi îşi îndeplinise sarcina cu brio.
Porţile gloriei şi ale succesului se deschideau în faţa lui.¦
*
A mai jucat în piese importante, cu succes de public, a apãrut în interviuri date unor reviste de specialitate.
A fost cãutat de un regizor de teatru foarte important, care i-a propus un rol nou.
"Ştiu cã ai jucat Shakespeare, Ibsen"¦ Te-am urmãrit, eşti un adevãrat talent", îi spuse acesta.
"Vã mulţumesc mult pentru apreciere. Tot ceea ce fac, fac din pasiune".
"Am pentru tine un rol într-o piesã mai puţin cunoscutã a unui autor irlandez. Este însã proiectul numãrul unu al meu în acest moment. Vreau sã-ţi dau sã citeşti manuscrisul".
"Desigur, ar fi o onoare pentru mine", rosti, apoi tãcu brusc, pentru a nu pãrea prea exaltat.
Ajuns acasã, dupã ce a preparat o cafea tare, a început lectura. Piesa nu era rea, dar când a citit cã rolul sãu era al unui dependent de droguri care îşi ucide bunicul pentru bani, l-a apucat ameţeala.
Jucase şi roluri negative, dar în alt registru (cartofori, beţivi, mici escroci). Problema sa era cã, deşi ştia sã interpreteze natural o mulţime de roluri, aşa cum i se cere de altfel unui actor, avea un mod propriu de a se identifica cu personajul, îşi imagina cã este chiar el acela, se transfigura.
Or, în faţa unui rol pentru care nu simţea decât dezgust, nu prea avea ce face. Ştia cã nu l-ar fi jucat bine.
A terminat de citit manuscrisul, apoi s-a uitat la un film. Nu ştia cum va proceda, dar îi va spune regizorului adevãrul.
Şi, în urmãtoarea întrevedere pe care a avut-o cu acesta, asta a şi fãcut.
"Sunt onorat de propunerea dvs., dar îmi este imposibil sã accept rolul. În adâncul meu sunt pur, am o aspiraţie cãtre celest. Faţã de acest rol nu simt decât repulsie, dezgust. Sunt sigur cã nu l-aş interpreta bine şi, de asemenea, sunt sigur cã veţi gãsi pe cineva mai potrivit decât mine sã o facã".
Regizorul avu un rictus.
"Prea bine atunci. Dar sã ştii cã nu eşti atât de pur precum spui. Niciunul dintre noi nu este".
L-a servit cu o cafea şi apoi s-au despãrţit, în termeni aparent amiabili.
*
Ajuns acasã, Vladimir a avut o cãdere nervoasã. Nu o fãcuse din orgoliu, ci din incapacitatea sincerã de a-şi asuma rolul. Însã era conştient cã asta va fi o patã neagrã pe cariera lui.
Chiar dacã avusese succese, chiar dacã sala îl aplaudase la rolul din Macbeth, chiar dacã avusese reacţii bune şi din partea criticii, cum sã-l refuzi pe unul dintre cei mai importanţi regizori de teatru ai Capitalei? Ce vor spune colegii sãi când vor afla? Dacã nu va mai primi roluri importante în urmãtorii ani?
Deşi nu regreta propriu-zis refuzul, îi era ciudã.
Fãrã a fi un împãtimit al lui Bacchus, a deschis o sticlã cu vin şi s-a fãcut criţã.
Pe la miezul nopţii, aproape s-a târât pânã la oglindã.
"Stimate domnule regizor, cum vreţi sã fac eu pe drogatul? Deşi, iatã, pe beţivul am reuşit s-o fac"¦ Îl voi ucide pe bunic, mai întâi cu secera şi, dacã va fi nevoie, şi cu ciocanul", rosti, apoi izbucni în râs.
Apoi redeveni brusc serios.
"Are you talkin to me?", spuse, afişând o mimicã perfectã.
Pe urmã s-a întors în dormitor şi a adormit.
A doua zi, a luat autobuzul cãtre centru şi s-a oprit în parc. Nu avea chef de nimic, nici de repetiţii, nici de întâlniri cu prietenii, de nimic"¦
S-a aşezat pe bancã şi a privit suprafaţa cristalinã a lacului.
"Cândva, voi ajunge la vârsta senectuţii, voi plimba copiii şi nepoţeii în acest parc, apoi, cine ştie, într-o zi voi face atac de inimã şi voi muri¦", îşi spuse cu tristeţe.
"Cine poate spune care este sensul vieţii? Care este...", murmurã, tot mai confuz, apoi tãcu.
În momentele urmãtoare, pe banca de lângã el s-a aşezat o elevã. L-a privit preţ de câteva secunde, cochetã, apoi a scos din geantã o oglindã şi a început sã se aranjeze.
Îi simţea parfumul în nãri, începea sã se încãlzeascã, dar a evitat sã o priveascã, pentru cã ar fi fost deranjant.
S-a mulţumit sã priveascã asfaltul de la picioarele bãncii, absent.
Apoi a auzit cât se poate de clar urmãtoarea replicã, rostitã de fata de lângã el:
"Cãrãrile rãului sunt la fel de neştiute ca şi cele ale luminii".
A privit-o brusc. Eleva se privea în oglindã, ca şi cum ar fi vrut sã se convingã dacã interpreteazã bine.
"De unde ştii replica asta?", o întrebã intrigat, fiindcã nu era preluatã din vreo piesã, ci constituia o improvizaţie de-a lui, cu pereţii casei şi oglinda drept unici martori.
"Nu o ştiu. Ea este, pur şi simplu", rosti fata, apoi se ridicã de pe bancã şi dispãru.
Vladimir a mai rãmas acolo destul de mult timp, incapabil sã înţeleagã ce i se întâmplã.
Ajuns acasã, a încercat sã repete ceva, de unul singur, dar în scurt timp a renunţat.
Repetiţie¦ replici, beţie a simţurilor, spectatori, destin.
Viaţa este o imensã şaradã, Vladimir ştia asta prea bine.
Şi nu orice fel de şaradã, ci una în faţa cãreia mari filosofi sau logicieni s-au recunoscut învinşi.
Pentru a evita aceastã capcanã, tânãrul actor îşi folosea, dupã cum am mai spus, instinctul. O fãcea pentru cã aşa simţea, aşa i se pãrea natural, era de pãrere cã la fel cum vulturul nu poate rata prada nici de la sute de metri înãlţime, atunci când coboarã în picaj pentru a o prinde, şi asta se întâmplã datoritã instinctului, nici el, Vladimir, nu va da greş cât timp îşi va asculta instinctul.
Şi asta i se întâmplase şi când discutase cu regizorul.
Acum, însã, total inexplicabil, o forţã necunoscutã pãrea a pune stãpânire pe el, nu mai avea chef de nimic, ar mai fi deschis o sticlã de vin alb şi, ce putea sã-i treacã prin minte, ar fi posedat trupul fraged, neprihãnit, al şcolãriţei care tocmai stãtuse lângã el pe bancã...
"Prea bine atunci. Dar sã ştii cã nu eşti atât de pur precum spui. Niciunul dintre noi nu este".
*
O şaradã. O imensã şaradã. Trupul gol al elevei, remarcile pretins superioare ale regizorului, nepoţii pe care-i va plimba la bãtrâneţe prin acelaşi parc, atacul de inimã (sau accidentul de maşinã, orice) care-i va pune capãt vieţii.
Rolul dependentului de droguri. Gloria.
Simţea cã vrea sã participe la acest joc, al propriei vieţi, dar, paradoxal, ştia cã nu el a scris scenariul.
Într-o zi, când pe nori albi va vedea vãile eternitãţii, va scruta infinitul de acolo de unde şi vulturul o face.
Într-o zi a magiei absolute, a devenirii, a eliberãrii.
Dar dacã pânã la acea zi îşi va rata cariera?
Deşi iniţial a vrut sã nu o facã, l-a sunat pe regizor.
"Bunã ziua. Am mai reflectat asupra deciziei mele. Dacã mai sunteţi interesat, cred cã pot prelua rolul".
"Da? Mã bucur sã aud asta. Nu, nu l-am dat altcuiva, a rãmas în stadiul de proiect. Te aştept la o întrevedere ca sã stãm de vorbã".
Când a închis telefonul, inima îi bãtea din nou cu putere, ca atunci când jucase pentru prima oarã pe scena Teatrului Naţional rolul din Macbeth.
A doua zi, a ieşit deja în cartier pentru a studia comportamentul, fizionomia, replicile dependenţilor de droguri din cartierul sãu. Nu empatiza în mod necesar cu ei - dar şi aceştia erau oameni, şi aceştia erau demni de compasiune. Poate cã aşa cum o dorea el pe şcolãriţã, aceştia doreau o nouã dozã. Cam trist, dar adevãrat.
Dupã aproximativ douã ore petrecute acolo, timp în care a înregistrat tot ce-i putea fi de folos în viitorul rol, a "evadat" din nou în parc.
O întindere infinitã. Numai noi, oamenii, avem o existenţã bine delimitatã.
"Tu eşti actorul care a jucat în Macbeth?!", auzi un glas cristalin lângã el.
Când s-a întors, a recunoscut-o. Avea acelaşi parfum, acelaşi aer proaspãt.
"Da, eu sunt", rosti, cu mândrie. Apoi, dându-şi seama cã tot ce urma sã îi spunã, cum a primit tocmai el un rol foarte important din partea unuia dintre cei mai cunoscuţi regizori, cum va deveni celebru, cum o va plimba cu o maşinã de lux prin Centrul Vechi, cum îi va satisface toate capriciile, cum vor face dragoste pe ascuns în apartamentul sãu, cum va scrie presa despre noul star al teatrului românesc - ei bine, cã toate acestea vor fi întemeiate pe minciunã, pentru cã el, de fapt, deşi îşi lãrgise vederile, nici acum nu voia rolul acela, a tãcut.
Aşa cum într-un raţionament ce pare în primã instanţã impecabil se strecoarã o eroare, dând naştere unui sofism, aşa era şi cu rolul lui.
Nu-l voia. Era doar semnãtura pe un paşaport iluzoriu care-i va da acces la glorie pãmânteascã, la recunoaştere, la trupul fetei de lângã el"¦
"Cãrãrile rãului sunt într-adevãr neştiute. Aproape cã te iubesc, dar uitã, te rog, cã ne-am cunoscut vreodatã", rosti şi se ridicã brusc de pe bancã şi plecã.
Pe urmã a anulat din nou primirea rolului.
Rãul şi-a cerut însã tributul. Regizorul a fost rãzbunãtor, a vorbit şi cu alţi colegi ca în mod special sã nu-l includã în distribuţie pe Vladimir, astfel încât în câţiva ani nimeni nu a mai ştiut despre marea speranţã a teatrului românesc.
Femeile l-au ocolit, viaţa sa a devenit una comunã.
Vladimir, deşi nu regreta alegerea fãcutã, era orgolios şi nu a putut suporta aceastã înfrângere. Nu a decãzut total, nu s-a vândut Iadului, dar zile în şir nu mai ieşea din casã, amintindu-şi de vremurile glorioase în care juca pe scenele teatrelor autohtone şi era privit cu admiraţie, acum stând singur doar în compania câte unei sticle de vin.
Nu a uitat-o nici pe elevã, dar nu putea face nimic pentru a o readuce în viaţa sa.
Îşi rememora replici, proiecte, îşi amintea cum îşi fãcuse planuri de viitor extraordinare, ca orice tânãr, iar acum nu mai era decât un anonim ce îşi mai turna câte un pahar.
Într-o searã, uşor ameţit, s-a deplasat în faţa oglinzii, unde a rostit: "Am fãcut ceea ce trebuia fãcut. Lumea va fi aceeaşi, poate şi eu. Nu sunt decât un alt actor pe o scenã a iluziilor pierdute, particip la o repetiţie a unei piese ce nu va avea niciodatã loc".
Apoi îşi schimbã mimica.
"Are you talkin to me?".
