E ziua aplecândã spre-ntuneric
Şi sãrutând pãmântul leneş
Cu bolta alipitã de cele douã zãri;
Se-aprinde noaptea
Turnând din raza mutã, adormitã
În inima-mi plãpândã
Uitatã pe cãrãri de tot mai sus.
Privesc cu ochii aţintiţi prin flama
Lumânãrii scurse
La chipul unui rob ce trist
Şi cu surâs de Domn aievea
Îmi face semn sã vin sã m-odihnesc
Pe pieptul Lui împreunat cu cerul.
Dar o fi fost real sau gând
Alunecat din piscurile verii calde
Din care cugetu-mi se-adapã
Visând izvoare nesecate de lumini?
