De-ai sta s-asculţi cum plânge marea,
cu alb când pescãruşii umple zarea,
vei înţelege valul înspumat cum cântã
spre cerul plumburiu, când se avântã.
Te-oi înfrãţi atunci, cu trup şi suflet,
cu gândul vei porni pe drum de umblet,
‘oi face cale dus-întors pe firul vieţii
lacrimi s-or prelinge, ca roua dimineţii.
Tu, te-oi opri cu drag la câte-o haltã
a fericirii , vei rosti pios o rugã-naltã
din gândul, astãzi oboist pe malul sorţii
aşa cum toţi rostim, la poarta morţii.
De-ai sta s-asculţi cum fâlfâit de aripi doare,
privid la albul lor ce se preumblã-n soare,
pescãruşi divini pierduţi prin ceaţa zãrii,
privirea o-nblânzeşte în pântecul uitãrii.
Nimic nu-i mai frumos decât s-auzi cum marea
pãtrunde în simţire, adapã cu mir floarea
din sufletul proscris sã stie ce-i durerea,
tãmãduieşte rãni, far’-ai cere pãrerea.
