cuvinte fãrã contur aleargã
prin subteranul suspinului prelung
mustind în culoare şi simţire
oglinzile timpului pulseazã lumina
în adâncul rãnit
uşa rãmâne închisã fãrã clemenţã
condamnatã sã scriu
smulg din trupul meu fiecare lacrimã
o agãţ de grinda cerului
o las a cadã în râul veşniciei
la umbra salciei iubirii
dialogul mut, dar tandru
schiteazã umbre de melancolii
pe malul finalului singuratic
clişee dintr-un film devoalat
umbre nãscãtoare de trãiri
într-o chemare nefiresc de amarã
în liniştea în care zornãie doar zalele timpului
sau focul ce arde gândul
care construieşte şi iar dãrâmã
în cenuşa secundelor care plâng apusuri.
