mã sugrumã avalanşa ideilor crescute
în clepsidra unui anotimp bolnav
de aduceri aminte
mai presus de orice
mã tulburã noaptea mereu desculţã
în care rãsunã ecoul tãcerii
crestat de securea durerii
în faţa umbrelor ce dor
pânã şi infernul
îmi este rece de culoarea nopţii
care învãluie trupul
subjugândul la sclavie
aruncând simţirile albe
dincolo de marginea sufletului
ochii destinului
efemeri ai nopţilor cu lunã
ascund dorul de iubire
în povara ploilor de stele
din firave constelaţii
semn ca lumina are cãi predestinate
iar întunericul ucide cu rãbdare
fãrã sã i te împotriveşti
orbecãi prin puterea de a fi
printre amintiri strivite de arderi
care se sting pe veci.
