Când deşir din firul vieţii, din acel ce-a mai rãmas
Vreau s- ajung doar la luminã, sã continui al meu drum,
Pe mosorul cu-amintire, firu-i putred, chiar bâvaş,
Lacrima, din plânsul sorţii, sã îngheţe-n vechiul scrum,
Anii aleargã, nu în pantã, cu iuţealã se prãvale,
Uitã vremi de altãdatã, demolând vise reale.
Noaptea neagrã e mai lungã, darã, luminãri de aur
Îmi destramã visul negru, care a uitat sã cânte
Pe cãrãrile ursitei ce-s cioplite-n crengi de laur,
Rezideşte versul care va rãmane-n slove sfinte,
Lasã-n urmã negrul nopţii, înceteazã a mai plânge,
Ridicând braţe a rugã, far’a vrea a le mai frânge.
Sub cupola grea de sfinţi înfloresc iar albe frezii
Pe a lumii lacuri limpezi, albe lebede încântã
Aştrii ard în galaxii, ţes balade de iluzii,
Luna-n broderii de aur şi luminã tot descântã,
Din nimic face pocaluri de iubiri, nectar de doruri,
Din osândã şi povarã, aripi albe pentru zboruri.
Catã-n labirintul vieţii cartea gândului proscris
Şi din teancul amintirii scoate dorul, cel pãstrat,
Ocolind oricare umbrã, care-ntunecã ce-i scris,
Tot ce-i trist şi care doare în mesajul cel frustrat
Şi presarã, doar, culoare şi parfumuri de la flori,
Zidind clipe-nfloritoare, peste-a dimineţii zori.
Firul vreau sã nu se rupã, drum nu-mi fie limitat,
La luminã şi visare, vreau sã am de-a pururi dreptul,
Printre nimburi de uitare sã fiu râul lin, curat
Tot primesc prin acceptare şi sã-i înţeleg conceptul
Prin acorduri de carminã… las trecutul cu noroc
Şi sugrum în tonuri negre, tot ce nu a ars în foc.
|
