Pãstor
Motto
Pe-un picior de plai ,
Pe-o gurã de rai, ................
La vremea naşterii luminii,
Pe undeva la poarta lumii,
Zburam pe aripi moi de vis,
Printr-un feeric paradis.
Şi când am coborât din zbor ,
M-am prefãcut într-un pãstor,
Care-şi oprise turma lui,
Sub frunza deasã-a bradului.
Bradul cel nalt crescut pe stîncã,
Ce linişte! Ce pace-adâncã!
De se-auzeau stele clipind,
Şi licuricii licãrind!
De-ţi simţeai sufletul cântând,
Sub cel brad nalt în vârf c-o stea,
Şi codrul, codrul ,fremãta.
Deodatã-n liniştea adâncã,
Un icnet surd ţâşni din stâncã!
Un uruit de munţi cãzând,
Simţeai pe sub pãmânt mergând,
Şerpii cutrmurelor,care,
Zdrobeau Pamântul în strânsoare,
Zbãtându-se, trãgând cu coada,
Sa duca în abisuri prada.
Pucioasa zvârlitã pe nãri,
Întunecase patru zãri,
Din coama lor cu solzi de fier,
Ploua cu fulgere spre cer,
Şi se-auzea în jur vuind,
Şuierul lor un val crescând,
Şi codrul codrul fremãtând !
Când s-a oprit cumplita forţã,
Sub luna tremurândã torţã,
Pãstoru-în palida luminã,
Ca de vedenii se închinã!
Balaur ce putea sã fie,
În pâcla-aceia ruginie?
Simţea aproape cã-l atinge,
În pâcla-aceia ca de sînge!....
Doar când cãzu praful cel rãu,
Vãzu pãstorul negrul hãu,
Şanţul adânc ,imens tranşeu,
Ce se pierdea departe-n zare ,
Despãrtind turma de izvoare...
Târziu când s-a mai luminat ,
Şi soarele privea-ncruntat,
Parcã-ntrebând ,ce s-a ntâmplat?
Ce plug imens ,la ce-nhãmat ,
Atras aceastã brazd-adâncã,
Între pãstor şi între luncã?
Dar ca un clopot tras în dungã ,
La capul unui muribund ,
De jos îi rãspundeau vuind,
Ecoul pietrelor curgând ,
Şi codrul.codrul, freãtând!
Tu soartã rea,tu rea ursitã,
Care ne cerni ca printr-o sitã,
De ne împarţi în morţi şi vii,
În fericiţi sau în pustiI...
Eu poate ţi-s dator ceva,
Dar de ce chinui turma mea?
-Nu vezi cum soarele ce urcã,
Încinge cenuşia stâncã,
De ne cuprinde-al setei foc?
Cum oile spre mine-ntorc
Ochiilor umezi , parcã plâng ,
Şi-apoi privesc verdele crâng?
Cum eu avînd aşa aproape ,
Proaspãta iarbã, limpezi ape,
Le-ocolesc ochii,le-alung bând,
De lângã şanţul fãrã fund?
Şi cat în jur strigând,cerşind,
Sã mã ajute cineva....
Dar nimenea nu-i rãspundea,
Doar codrul,codrul fremãta.
Bradul meu drag ,cu fruntea-nstele
Drept ca şi ţelul vieţii mele...
Ce falnic înfruntai furtuna,
Sub poala ta pãzindumi turma...
Mereu la greu m-ai ajutat ,
Iar sufletu-mi de vârf legat,
Mi-l urcai sus, sus cãtre stele,
Izvor de vis şi de putere.
Vin iar cu inima-mi plângând ,
Şi-ti cer sã mã ajuţi ,murind...
-Te-oi doborâ ca sã te fac punte,
Spre crângul cu izvoare multe.
Iar şanţul rãu l-oi astupa,
Cu trupul tãu,cu viaţa ta!
Atât de mult a suferit ,
Pãstorul pân-s-a hotãrât,
Ca sã loveascã trunchiul drept,
De parcã îi sãreu din piept,
Bucãţile de aşchii albe ,
Ce se-nşirau ca nişte salbe
În jurul celui sortit morţii...
Şi doar târziu ,în geana noptii,
Atunci cãzu falnicul brad,
Şi codrul, codru-a fremãtat!
Cînd a cãzut frumosul brad,
Orcine s-ar fi aşteptat,
S-audã un nãpraznic tunet...
Dar ce ciudat..Un simplu sunet,
Ca un oftat, ca un suspin..
Şi bradu-ngenuncheazã lin,
Cu trunchiul peste şantu-adinc ,
Cu vârfu în mijloc de crâng..
Cu el cãzu din cer şi-o stea
Iar codrul,codrul ,fremãta!
Dar ce-a putut sã se arate
Vre-o zgribţuroaicã?..Vre-un nor poate?
Ce a umbrit palida lunã?..
-Priviţi ! E ea ,ursoaica brunã!...
Cu colţii albi sticlind în noapte,
Cu balele însîngerate ,
Cu ochii doi cãrbuni ,rãi ,roşii
Şi ghearele coase-ale morţii...
Din întuneric pândind lumea,
Tãcutã ca nenorocirea,
Venea incet,drept, farã fricã
Sãsi ia necuvenitã dijmã,
Cum şi-o lua de mii de ani,
Dintre mioare şi ciobani...
Şi nimenea pe acest munte,
N-avu curajul sã o â€"nfrute!
Toţi înãlţau spre cer privirea,
Uitând cã-n mânã au securea...
Sau cãutau grãbiţi tufişul
Uitând toporul şi tãişul...
Şi se-ntâmpla, pãstor sau turma,
Sã scape vii pierzându-şi urma...
Însã pe cenuşia stâncã,
Înconjuraţi de brazda-adâncã,
Cum dã nconjorul fierul roţii
Vom pieri toţi sub gheara morţii...
Aşa gândea atunci pãstorul,
Simţind cum îl cuprinde gerul,
Frica-aceea blestematã,
Ce o cunoaştem doar odatã...
Şi-atât ar fi dorit sã fugã!..
Dar nu putea sã se mai smulgã,
Din încleştarea disperãrii...
Şi-ursoaica precum mersul vremii,
Încet, incet ,s-apropia...
Iar codrul, codrul fremãta!
N-am cum sã fug din calea sorţii..
Da,voi sta demn în faţa morţii,
La fel cum fãceau şi strãmoşii,
Simţind în spate ochii roşii,
Şi colţii ghiarele de fier
De-şi înalţau ochii spre cer,
Ca sã termine-n pace ruga...
-Erândul meu! A sosit bruna!..
Dar când privi bolta-nstelatã
Îşi dete seama deodatã,
Cã de pe cer lipsea o stea...
O stea ce-odatã strãlucea,
Pe fruntea verde-a bradului,
Cel drept ca ţelul vieţii lui...
Şi golu-acela de pe cer,
Curgea ca o durere-n el.
De-i apãsa privirea-n jos,
La trunchiul bradului frumos..
La jertfa lui, râvnita punte,
Spre crângul cu izvoare multe...
Simţi în el ceva schimbat,
Şi codrul,codru-a fremãtat!
Atunci se hotãrâ pãstorul,
De o lovi scurt,cu toporul,
Sus ,cât de sus putu ajunge,
De fierul în bucãţi se frânge ,
Iar sângele ţâşni ,pârãu,
Mai negru ca al lumii rãu.
-Un urlet lung zgudui zarea,
Iar luna ca şi lumânarea ,
A pâlpâit bãtutã-vânt,
ŞI cãdeau stele pe pãmânt!...
-Priviţi-o cum se prãvãleşte,
Prinzând pãstorul ca-n tr-un cleşte!...
Şi-atât de tare-n gheare-l strânge,
Pân-se unea sânge cu sânge,
Topinduli-se viaţa-n vine
Cum ,, Rãul†se topeşte-n ,, Bine’’
Vãd soarele stingându-se
Pãmântul, învârtindu-se
În mari spirale,parcã-o roatã,
Mar azvârli pe bolta-naltã,
Şi-apoi vin vâjâind în jos,
Prin întunericul pufos,
Spre ţãrna umedã a morţii,
Care mi-a prins obada roţii.
-Nu te opri roatã de tors,
Nu mã lãsa acolo, jos...
-Mai mişcã-ţi roatã spiţele,
Poate-mi mai vãd oiţele...
Ca printr-o ploaie de argint,
Pãstorul a mai desluşit,
Lângã izvor, în crângul verde,
Tremurãtoare, albe pete,
Ca nişte flori! Dar nu erau,
Cã-n fiecare cald ardeau,
Lacrimi curate, ca de rouã,
Din care se pãrea cã plouã,
Lumin-aceia de argint!
Şi apoi totu-a dispãrut...
De-a mai rãmas un zâmbet blând,
Şi codrul, codrul , frematând.
Achim Leu
|
