Pierzîndu-Å¢i dragostea, Zeiţã,
În chiar secunda revelãrii,
Mi-a mai rãmas doar condamnarea
La acest erg al dezolãrii.
Şi-am apucat pe drumuri sumbre
Pînã aici, la malul apei.
Nu e nici zi, nu e nici noapte,
Nici întuneric, nici luminã;
Nu e nici somn, nu e nici veghe,
Nici reculegere deplinã.
O siluetã echivocã
â€" Luntraşul â€" sta în aşteptare;
Iar eu, strîngînd în pumn moneda,
Mã pregãteam de îmbarcare
Cînd m-ai chemat din depãrtare
Spre ţãrmul unei alte ape.
â€ţQumran !†e gîndul ce tresare
â€" Motiv reverberat în şoapte.
*
Mi-e greu sã mã desprind, Zeiţã,
De acest rîu cu unde negre
Spre-a reveni în Lumea care
M-a alungat cãtre tenebre !
Am stat aproape â€" prea aproape ! â€"
De Charon şi de luntrea lui
Pentru a trece peste ape,
Într-un tãrîm al nimãnui.
*
Cînd transa Morţii se destramã
Şi mã îndepãrtezi de Stix,
Mã-ntreb: De ce o faci, Zeiţã,
Uitînd de codul Tãu cel strict ?
Plecînd, n-ai mai privit vreodatã
Asupra stinselor Iubiri.
Dar azi ? Ce a vibrat în Tine
Dînd sens acestei regãsiri ?
(Nota autorului. â€ţQumran†nu se referã la celebrul ţinut de la Marea Moartã, ci la lacul unui ipotetic tãrîm al solitudinii şi liniştii interioare, descris într-o scurtã povestire fantasticã cititã cam cu trei decenii înaintea compunerii textului de mai sus.)
