încât nu-mi mai pot permite
sã o am nici eu
deşi în tot restul zilelor
am aruncat pe fereastra sufletului
toatã simpatia, candoarea
haruri primite în dar
de acolo... de sus,
m-am exteriorizat complet
în toate momentele vieţii,
dar astãzi, oamenii nu mai sunt
cei pe care îi ştiam eu,
privirile lor rigide se opresc
acolo unde nu vãd pe nimeni
dorind parcã sã fie
din ce în ce mai singuri,
departe chiar de trupurile lor
nu vor sã treacã umãr lângã umãr
ca nu cumva sã se atingã
şi sã se aprindã spiritul
acum prea îngheţat...
crispându-le feţele,
nezâmbitoare porţelanuri,
un tablou trist
dintr-o realitate crudã
pe care nu credeam sã o trãiesc...
simt rãceala de aici
din colţul umil al biroului
unde stau şi privesc în gol
cãutând în memorie amintirile frumoase ,
stiloul înşiruie fonturi
anticaligrafice vii
nefãcându-mã atentã...
scrie singur,din inerţie,
ştie ce simt,ce gândesc
nu-mi mai cere pãrerea
suntem doar eu şi el
atât am mai rãmas...
poate în geniul lor ,savanţii,
vor gãsi o formulã
a iubirii necondiţionate
dintre semeni
şi sã-i învãţãm sã fie iarãşi
fericiţi...
sã fie ...oameni.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Dragã Alexandra,tot ce face sã fie frumos în viaţã ne face şi fericiţi!Din mesajele voastre înţeleg cã am reuşit,iar eu la rândul meu mã bucur la fel de mult,îţi mulţumesc!
