cât timp mai am pânã ce cioburile ei
se vor transforma în riduri
pe faţa-mi neatinsã încã
de umbrele rigide ale bãtrâneţii,
nu vreau sã-mi ascund între farduri
chipul palid...
aprind însã candelabrele de cristal
sã-mi lumineze toatã fiinţa in culori vii
sã mã încãlzeascã...
sã-mi schimbe paloarea,
timidã muzã a pastelurilor,
şi sã-mi aduc aminte
de fetiţa cu obraji rumenii
ce strãluceau de tinereţe,
mã întorc în timp
nicicum trãdând pãreri de rãu
dar de ce sã nu întreb
cât încã mai pot:
-de ce este atât de scurt
drumul spre veşnicie?
-de ce obosim sã trãim?
-de ce,totuşi,îmbãtrânim?
