cât îmi doresc sã-ţi spun,
sã iţi aduc aminte...
de acel ieri de dincolo de timp,
când nu aveam nevoie de cuvinte,
când cerul ne veghea în asfinţit.
eram doar noi, pe-o margine de lume,
întrebatori, închipuind poveşti,
rugându-ne la stele fãrã nume
ne amãgeam cu gânduri nebuneşti.
doar sufletele noastre îşi vorbeau,
când ochii încã nu-nvãţar-a plânge.
...îţi aminteşti cum se chemau?
cum încercau apoi sã se alunge...
ca doi copii ce-n joacã se pierdeau.
dar marginea de lume s-a cutremurat
de-atâta dragoste ce n-a crezut sã fie.
s-a frant în mii şi mii de cioburi de agat,
ca ochii tãi straini, când am plecat, pustie.
...în fuga mea doar dorul l-am luat.
m-am aruncat în gol spre alta viaţã
şi m-am uitat în urmã cu durere.
am înţeles tarziu, fãrã speranţã,
cã nu conteazã piatra care piere
cãci lumea noastrã exista deja,
de-o veşnicie, în iubirea ta!
şi te-am strigat atunci cu-n ultim glas:
sã mã gãseşti oriunde m-aş ascunde!
iubirea-ntreagã doar la tine a rãmas.
m-am prãbuşit cu dorul spre niciunde.
de-aş şti acum sã iţi aduc aminte,
despre noi doi atunci cand mã priveşti!
de-aş şti sã-ţi spun, dar nu gãsesc cuvinte,
cât te iubesc, când tu mã ocoleşti!
cãci m-ai gãsit, dar ai uitat ce cauţi,
pe drumul dintre vieţi când rãtãceai.
e doar o altã lume, sunt aceeaşi!
am sã-ţi aduc aminte dar, te rog,
...mai stai !
